Copilul are un comportament urât? Să căutăm și să tratăm cauza!
Un copil care se află în luptă cu părinţii şi ajunge în situaţia de a se răzbuna, începe în profunzimea lui să creadă că este un copil rău. Într-o astfel de situaţie, este nevoie ca părinţii să încerce să înţeleagă de ce se comportă copilul lor aşa. Ce vrea el, în fond? Ce vrea să reuşească? Unde vrea să ajungă?
Suntem datori să ne încurajăm copiii. Este fundamental și prioritar acest lucru. Chiar și atunci când atitudinea copiilor față de noi este provocatoare. (...)
Mama era la bucătărie, iar tatăl în beci. Fiul cel mare, Constantin, de cinci ani şi cel mic, Ştefan, de trei ani, se joacă în salon. Deodată se aude un ţipăt de durere din partea celui mic. Tatăl şi mama s-au repezit în salon şi au descoperit pe fiul cel mic ţipând, îngenuncheat într-un colţ, în timp ce, cel mare continua să ţină în mână o brichetă aprinsă deasupra mâinii fratelui său. Până să ajungă părinţii, răul se întâmplase deja. Cel mare a reuşit să provoace celui mic o arsură destul de gravă.
Când lupta pentru supremaţie, pe care o duce copilul cu părinţii lui, devine din ce în ce mai aspră şi evoluează într-o fază în care nu mai există soluţii, atunci se ajunge la punctul în care copilul nu se luptă numai pentru supremaţie, ci vrea să se răzbune, făcând rău. Un copil, deşi este întreg la minte, deşi este un copil normal, manifestă tendinţa de a face rău şi chiar face răul acolo unde poate să-l facă.
Din câte cunosc, nu sunt puţine cazurile în care un copil îşi înţeapă cu ceva fratele mai mic. Sau îl bate, numai şi numai pentru a-l face să sufere, pentru a-l face să plângă. Uneori poate să facă lucruri şi mai grave. Un frate mai mare, deşi este un copil normal, poate să verse ceva în pătuţul frăţiorului mai mic. În exemplul pe care l-am dat, un copil normal se comportă aşa cum aţi văzut. Ia bricheta, îl prinde pe fratele mai mic pentru că este mai puternic decât el. Îl înghesuie într-un colţ, îi dă la o parte mâneca şi începe să-l ardă pe mână cu bricheta. Se pare că există o cauză psihologică profundă care-l face să procedeze aşa. Autorul spune că în cazul acesta avem un al treilea mod greşit pe care-l folosesc copiii pentru a ieşi din starea de descurajare, pentru a-şi certifica existenţa lor între ceilalţi. Modul acesta de manifestare este tendinţa de a se răzbuna, de a răni, de a face rău celui căruia poate să-i facă rău. În ultimă analiză, este şi când ar spune: „Exist şi eu! Nu se va întâmpla ce spuneţi voi, ci ce vreau eu!”. Este un punct foarte sensibil.
Ce pot face părinţii într-o astfel de situaţie? Vin amândoi şi îl găsesc pe cel mic cu arsuri provocate de cel mare. Ce-i de făcut? Să-l pedepsească? Să-l bată? Ce să-i facă? Este posibil să pună capăt răului, sau acesta va continua? Într-o astfel de situaţie, este nevoie ca părinţii să încerce să înţeleagă de ce se comportă copilul lor aşa. Ce vrea el, în fond? Ce vrea să reuşească? Unde vrea să ajungă? Această abordare este valabilă când avem de-a face cu un copil normal. Când este vorba de un copil care depăşeşte starea de normalitate, se schimbă lucrurile. Ce vrea acest copil în fond, de ajunge până la a face rău? Poate că nu înţelege că face rău. Nu-şi dă seama, pur şi simplu. Înţelege foarte bine că provoacă suferinţă celuilalt, dar tocmai pentru că ceea ce face el provoacă suferinţă şi celălalt plânge, tocmai de aceea face răul. Este nevoie ca părinţii să analizeze în profunzime de ce ajunge copilul lor să vrea răul.
Este nevoie să-l acceptăm pe copil aşa cum este şi să-l simţim ca atare pentru a-l ajuta să-şi descopere din nou, de la început, valoarea lui. Dacă tata şi mama îl pedepsesc, acum, pe fratele mai mare, îi vor oferi încă o dovadă că este rău.
Un copil care se află în luptă cu părinţii şi ajunge în situaţia de a se răzbuna, începe în profunzimea lui să creadă că este un copil rău. Şi, fiind rău, se separă de restul comunităţii în care trăieşte, de familie, şi se izolează. Dar orice om care se izolează şi, mai ales, un copil, primul sentiment pe care-l are este descurajarea, frica, nesiguranţa. Simte că nu calcă pe pământ sigur, că este ca un meteorit, că este un străin. De ce a venit, în fond, pe lumea aceasta? Este nevoie ca părinţii să-l ajute pe copil pentru ca acesta să conştientizeze posibilităţile, calităţile, valorile pe care le are. Nu există om care să nu aibă ceva valoros în el. Să conştientizeze aceste calităţi, să le accepte şi, plecând de la ele, să purceadă la întregirea personalităţii sale.
Dacă părinţii îl pedepsesc pe acest copil, îi vor oferi încă o dovadă că este rău. Îi vor da un nou imbold spre noi provocări care-l vor conduce pe copil la răzbunare din nou şi care vor aduce pagube ambelor părţi.
Prin urmare, nu trebuie să-l pedepsească. Ce mamă, însă, dacă nu ştie bine toate aceste lucruri, va putea să se abţină într-un astfel de moment şi nu va pedepsi, fie cu cuvântul, fie cu mâna?! Trebuie să înţelegem cât de mult rău face în clipa în care ea crede că face bine. Mama crede că sancţionează răul, dar, de fapt, pedepseşte pe copil, care, în fond, poate să nu aibă atâta responsabilitate pentru ce face cât credem noi. Copilul este mic şi trebuie să fie ajutat de cei mari pentru a-şi descoperi propriul său eu şi locul său în viaţă şi în lume.
(Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii – Despre educația copiilor, Editura Bizantină, pp. 216-218)
Îți mai recomandăm și: Mitul copilului rău – cauze și soluții
Să privim dincolo de comportamentul nedorit al copilului, în profunzimea lui
„Mihai își cunoaște duhovnicul” – o poveste captivantă despre spovedanie și viața duhovnicească
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro