Problema principală a părinţilor ortodocşi este să înveţe copiii să se comporte evlavios în biserică. Aceasta trebuie privită în conformitate cu fiecare vârstă în parte. Prima perioadă este cea a prunciei, când copilul nu poate lua singur hotărâri, ci părinţii hotărăsc pentru el. În această perioadă trebuie lucrat atent.

Pe de o parte, este important ca cel mic să fie împărtăşit în mod regulat cu Tainele lui Hristos. (...) De aceea, scopul părinţilor nu este să-l aducă pe copil la împărtăşit în fiecare duminică, ci să-şi organizeze viaţa în aşa fel încât să nu se dezveţe a se ruga la slujbe, având grijă de copil tot timpul.

Se întâmplă adesea ca, după naşterea unui copil, tânăra mamă, căreia înainte îi plăcea să meargă la slujbe şi să se roage, care se spovedea şi se împărtăşea, descoperă că nu mai are posibilitatea să vină la biserică de una singură, ci doar cu copilul, şi atunci nu poate sta toată slujba cu pruncul în braţe, fie că nu are putere, fie că acesta mai plânge şi îi deranjează pe ceilalţi enoriaşi.

La început, mama se supără din această cauză, dar mai târziu se obişnuieşte. Deşi formal ea se plânge că nu poate sta bine la slujbă şi că nu se poate pregăti serios pentru spovedanie şi împărtăşanie, încetul cu încetul începe să-i convină această stare de lucruri, căci este mai comod să vii mai târziu la slujbă, iar în timpul acesteia să ieşi în curtea bisericii şi să vorbeşti cu alte mame despre copii, iar la sfârşit, împărtăşind copilul, să pleci acasă.

Deşi toţi înţeleg că o astfel de practică nu este folositoare pentru suflet, aceasta se repetă în foarte multe familii. Ce trebuie să facă, în acest caz, părinţii? În primul rând, trebuie să facă schimb cu înţelepciune, iar în al doilea rând, dacă există posibilitatea, să fie ajutaţi de bunici, mătuşi, naşi, prieteni sau bonă. (...)

Cel mai important este acum să înţelegem cum trebuie să fie prezenţa copilului la biserică şi cât trebuie ea să dureze, pentru a nu fi privită ca o obligaţie. (...)

Altfel, ne vom confrunta cu două situaţii neplăcute. Copilul, odată cu creşterea, va începe să privească sfântul locaş ca pe o grădiniţă de duminică sau, dacă părinţii sunt severi, va protesta împotriva cerinţei de a sta înăuntru. Şi ferească Dumnezeu să ne educăm copiii aşa! De aceea, atunci când copilul are vârsta cuprinsă între 2 şi 5 ani, este mai bine ca unul din părinţi să stea alături de el în timpul slujbei. Nu trebuie să ne bucurăm atunci când copilul face ce vrea şi noi ne putem ruga în voie, că „doar nu o strica ceva pe acolo”.

Este vorba de copiii noştri, de soarta cărora vom fi întrebaţi de Dumnezeu. Ca să nu fie nici un fel de ispită sau gălăgie din partea lor, copiii trebuie urmăriţi tot timpul. Datoria noastră faţă de ceilalţi enoriaşi ai parohiei este să ţinem minte că nu trebuie să transferăm grijile noastre asupra altcuiva.

(Pr. Maxim Kozlov, Familia ‒ ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, pp. 209-211)