Oricât ar părea de ciudat, pentru mine, Crăciunul lui 1989 a început în 21 septembrie 1989. Ora 10.45. Când RATA s-a oprit în Herești, în centru, în dreptul unui chioșc de înghețată ce părea atunci sortit pieririi. Toamnă. Pe o ploaie continuă am ajuns în București, orașul-fiară, care-mi mâhnea mereu așteptările. Rămăsesem din admiterea la ASE doar cu o încordare fără seamăn și cu două vizite ce mi le dorisem demult: Cimitirul Bellu și Mănăstirea Cernica. Când ne-am oprit în praful de septembrie, căci ploaia se oprise în zori, la asta mă gândeam. Cum voi reuși să supraviețuiesc examenului maturizării. Nu. Nu mi-era că sunt singur. Trecuse ceva vreme de când căpătasem libertatea mișcării printre oameni. Gura mea mare îmi tensionase, în repetate rânduri, mărturia dinaintea lor. Aveam să descopăr abia în ianuarie ’90 că mă oprise și să împlinesc pasul spre ceea ce doream cel mai mult să fiu: jurnalist. Pe de altă parte intram în Armată. Mă pregătisem până la 14 ani numai pentru aceasta. Dormeam cu mitraliere de jucărie prin pat și sub pernă – nu-mi închipuiam că am să văd un candidat la președinția Țării mai grav atins ca mine de idee – purtam haine cât mai aproape de cele militare, exersasem cățărări și alergări. Mă voisem ofițer și iacă-tă-mă soldat. Nici nu m-am recunoscut prima oară în oglindă. Cine a trecut prin asta, înțelege. E ca la spital. Când te dezbraci de hainele civile capeți o identitate care nu mai e a ta. Speram să arăt a militar și arătam a dezertor. Hainele descompletate, bocancii ce-mi ripostau în călcâie – până azi îi simt – foamea cuibărită ca realitate de fiecare clipă nu mă făceau mândru. Deloc. Ci jigărit, supărat pe viață și indiferent. Mă descopeream în fiecare zi. Și nu tocmai în cele bune.

Apoi, a început instrucția. Alarme la 3 noaptea. Urcat în camioane și fuga în câmp. Nu. Nu în câmpul de instrucție. Ci în porumb. La cules. O mașină pentru unitate și restul zilei, până în noapte, pentru CAP. Eram un soi de hârciogi gata să dormim în picioare, lipiți strict de o umbră de fuștei. Nu puteam raționa decât la mâncare și somn. Nimic din astea. Atât că perioada aceasta ne-a apropiat enorm de ofițeri ori subofițeri și maiștrii militari. Talpa Armatei. Sigur. Am tras cu arma. O dată. FB. Adică eram ochitor bun. Și am mărșăluit de vreo trei ori. Afară de marșurile de la depunerea Jurământului. Puțin înainte de Congresul XIV al PCR.  Nu vreau să fi fost în inima tatei ori a mamei când m-au văzut. Citisem despre lagăre și simțeam că mă aflu în unul. Chiar când am primit arma, să păzesc unitatea de un inepuizabil în răutăți dușman, nu m-am simțit altfel decât în lagăr. Mă încântaseră orele de pregătire propriu-zisă. Făceam parte din trupele de Rachete Apărare Antiaeriene și recunosc că așa mă simt și acum. Sub Drapel! Dar erau puține, făcute seara după câmp. Flămânzi și agitați de renumiții „veterani” forțați să uite de omenia lor, de ceea ce însemnase pentru ei propria „bibănie”. Până într-o zi. Pe la prânz, am văzut cum se agită ofițerii. S-a făcut o ședință de partid, la care nu aveam cum fi martor, dar îmi spuseseră colegii de leat că unul dintre ofițeri, Locotenent major, îmi pare, Mesescu, a ridicat glasul și a zis: Rușine băăăi! La Timișoara se ridică țara și voi mințiți Armata! Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu el de nu ar fi avut dreptate. Spre seară, când s-a ordonat tabela ABC – ceea ce însemna că Ceaușescu venea de unde plecase cu o zi înainte, cred – și apoi am auzit indicativ Răsună Valea am avut un oftat de ușurare. Ieșeam din Gardă, locul oboselii absolute. Atât că, spre dimineață, lucrurile s-au precipitat.

Din septembrie curățaserăm, așa, la întâmplare – zic unii – toate locașurile de tragere din apărarea Unității și refăcuserăm toate liniile telefonice de comunicare internă. Când ne-am așezat în linie de Radu cel frumos - indicativ de război - eram încă niște copii. Apoi, totul a fost un huruit continuu. Nu aveam cum urmări ce se petrece la televizor ori la radio. Tot ce însemna tehnică militară în unitățile de radiolocație și apărare antiaeriană s-a transformat într-un uriaș motor de căutare și intercepție. Da. Am văzut pe planșeta SRC-ului elicopterul cum fuge. Dar nu știam cine este în el. Am stat cu ochii pe cer până am uitat orele și zilele. Era cerul Țării mele și sub el erau toți cei dragi mie. Disciplina s-a născut din camaraderia aceea cu miros de baltă stătută din lunca Dunării, de la strâns porumb și încărcat sfeclă. Ofițerii nu mai erau lângă noi ca ofițeri, ci oameni. Faini. Curajoși și tăcuți. Le simțeam îngrijorarea și le-am înțeles și frica. Unii aveau copii, alții – nunta în ianuarie... Un bătrân colonel, Pașcalău, ne-a făcut tot binele din lume: Copii, nu trageți, ce văd eu pe ID e minciună! Și știu ce zic! Asta nu ne-a făcut să fim altfel decât mai atenți. Mă uitam la colegii mei cum îmbătrâneau. Și am înțeles că și mie îmi este bătrânețea la îndemână. Nu. Zilele acelea nu ne-am certat pe mazărea decorticată rămasă din meniul zilei, nu ne-am furat țigările și nici unul dintre noi nu ne-am bărbierit pentru ca sergentul să încerce cu vată pe obraz dacă nu se prinde... Nimic din ce am fost antrenat să fac la vreme de pace nu-mi folosea. Cu excepția unei admirabile încrederi în ofițerii noștri. Și am avut dreptate.

Prima zi de Libertate socotesc că a fost seara de 24 decembrie. Am intrat în Corpul de Gardă și am început să colind. Cu ei, cei de la veghe și odihnă, am plecat la Ofițerul de Serviciu și apoi, ușor, prin toate colțurile unității unde eram noi. Noi cu noi. Niciodată înainte nu vorbiserăm că am fi credincioși ori am crede în Hristos, dar colindam toți. Cu glasuri izbăvite parcă din toată uimirea copilăriei noastre. Ce m-a șocat era că ofițerii cântau mai tare ca noi. Cine știe cât or fi tăcut! Alarmele de noapte ne-au plimbat la periat de păduri ori la intervenții în sat. Ne-au apropiat de oamenii din sat care ne-au cerut sprijin la tot felul de situații. Inclusiv la o naștere. Vegheată de un pluton de Gardă. Care a dat Onorul, cu baioneta la armă, știu ce zic, când s-a aflat că prunc nou s-a născut...

Șocul cultural - i-am spune noi astăzi, plini de entelehii sociale - a fost când, a doua zi, am văzut parte din Liturghie la televizor ori când am revăzut Madrigalul cântând... Nici un personaj nu conta cât contau ofițerii noștri. Care din zilele acelea nu mai purtau pe epoleți decât însemnul de armă, nu și gradele. În ziua de Crăciun a fost prima dată când m-am săturat la masă după 4 luni, aproape. Și nimic din ceea ce a urmat nu a mai fost la fel. Eram un fel de sat dispus să-și apere oamenii. Nici o armă îndreptată absurd spre nimeni. Nici o frică. Rachetele s-au ridicat gata de ripostă în primele zile, ba chiar una a fost la 4, 3, 2... până să fie lansată. Rigoarea și atenția oamenilor acelora, ofițerii și ceilalți, ne-au salvat să ne fie rușine pe stradă că suntem din Armata Română.

Trebuie să recunosc că acel Crăciun, pentru mine, nu s-a încheiat și nu se va încheia niciodată. Am văzut și auzit multe după aceea. Liberat, am învățat și am intrat la Teologie și deseori am resimțit și asprimea și rigoarea ce mi-au fost hrană în Armată. Și oamenii au simțit asta și mereu au stat alături de noi. O singură mare familie. Undeva, prin 30 decembrie, tata, însoțind mamele unor colegi brașoveni, a ajuns la unitate. La poartă l-am somat. Nu pentru că nu l-aș fi recunoscut, dar îmi era dor să-i aud glasul. Mi-a spus: sunt tatăl soldatului Necula! Știam. Ce nu știam era că tata mă recunoscuse și el, greu, în bărbatul ce-și pierduse adolescența în cioburile unei revoluții ce s-a vădit furate. Până azi, în Liturghie, Binecuvântarea Mare îmi pare un astfel de schimb de parole cu Tatăl. Sper să recunoască în noi pe bărbații ce i-a trimis în lume să apere Cerul.

Am auzit că, supusă reformei din Armată, unitatea mea e o ciupercărie. O fi. Multe din țară s-au reformat în ciupercării. Eu încă am acasă, pus bine, stindardul tricolor, așezat de colegi pe o țeavă de metal. Un tricolor cu gaura în locul stemei. În gaura aceea a bătut inima noastră. A celor care ne-am trăit departe de orașe propria noastră Revoluție. Și care am gustat, colindând, din Libertate. Astăzi mai duc mâna la un chipiu din inimă să-mi salut camarazii zilelor acelora. Îi pomenesc pe toți. Ca un comandant de gardă atent să nu pierd legătura cu ei, în avanposturi. Și uneori îmi vine să semnez așa...

Constantin Necula, sergent, preot ortodox, român liber