Argumentele sunt mormântul credinţei. Dar credinţa este toată puterea argumentelor. Numai necredinţa are argumente. Credinţa nu poate avea. Credinţa are certitudini şi convingeri. Are uimire şi teamă. Are suspin şi dor. Are nădejde şi răbdare. Are pregustare, înţelegere şi simţire. Are tot ceea ce are viaţa şi un plus pe deasupra.

Nu pot crede în Dumnezeu cât Dumnezeu crede în mine. Nu credinţa mea m-a dus spre El, ci credinţa Lui în mine m-a făcut să vreau să fiu cu El. Pentru că a crezut m-a zidit. M-a scos din neant şi m-a adus la viaţă aşa cum sunt, unic şi irepetabil. M-a iubit şi mă iubeşte şi nimic din necredinţa mea nu-L clatină în iubirea care mi-o poartă. Şi mi-a dat să pot simţi aceasta.

Viaţa mea este certitudinea credinţei Lui în Mine. Credinţa mea în El este cauza necredinţei lumii în El. Eu cred cu necredinţă. Ajută Doamne necredinţei mele (Mc. 9, 24).

Nu. Nu cred în Dumnezeu. Eu mă încred în El. Şi demonii cred şi se cutremură (Ic. 2, 19). Eu mă încred în Domnul meu, mai mult decât mă încred în mine, în părinţii şi fraţii mei, în ideile mele, în existenţa mea. Mă încred în El dincolo de conştiinţa mea. Dincolo de priceperea mea. Dincolo de simţirea mea. Dincolo de judecata mea. Dincolo de tot ce spun, ce simt, ce vreu, ce sunt.

Nu. Eu nu cred în Dumnezeu. Eu vreau să am credinţa Lui în mine. Doresc să nu fi fost decât să fiu fără să ştiu că El este Tatăl sufletului meu. Şi am aflat că mă iubeşte mai mult decât pe oricare altul din această viaţă. Ştiu însă că toţi sunt iubiţi cu aceeaşi totalitate a iubirii Lui.

Necredinţa este concretul vieţii mele. Dar încrederea în El este restul de viaţă pe care nu-l pot descifra în cuvinte. Este o taină de care sunt purtat şi pe care nu o pot cuprinde, nici descrie, nici nega. Este taina care dă viaţă necredinţei din faptele mele. Este taina care mă întîmpină în fice dimineaţă, în orice mişcare, la orice pas. Este o alăturare a vieţii mele despre care nu ştiu mai nimic, dar cu care mă învecinez adesea. Simt că vrea ceva cu mine. Că aşteaptă ceva mai mult de la tot ceea ce sunt. Necredinţa mea se împotriveşte. Dar cedez. Vrau să cedez acestei Taine care mă prinde şi mă lasă. Mă leagă şi mă eliberează. Mă mângâie şi nu mă părăseşte.

Viaţa mea. Ea este credinţa mea. Atât cât este. Atât cât am. Nu atât cât se vede sau atât cât vreau să arăt, ci atât cât nimeni din voi nu puteţi vedea şi nici eu nu ştiu că am. Este adâncul sufletului meu pe care firav îl ating, de care prea repede mă despart, dar în care mă încred cu toată credinţa pe care nu o am.

Eu Cred în Dumnezeu cu Iubirea Lui faţă de mine. Elementele credinţei mele sunt cele care îmi ţes înlăuntru firea fiinţei ce va să fie. Credinţa nu este un dat, este un dar, este o alegere. Aleg să trăiesc precum cred şi în cine cred. De altfel, nici nu-i posibilă viaţa fără credinţă. Cine nu crede măcar în existenţa sa, nu poate trăi. Iar cine crede în existenţa sa are o formă de credinţă în Ziditorul vieţii sale. Însă, poate alege să nu creadă în El.

Credinţa dublează calitativ viaţa. Singurele amintiri despre mine pe care le pot „pipăi” fără tăgadă sunt cele însuflate de credinţă. Singura raţiune pentru care nu am înebunit până acum este fiorul credinţei mele că sunt iubit aşa cum sunt.

Dacă nu în Dumnezeu, atunci în cine şi în ce să cred? Nimeni şi nimic nu mă poate convinge, nu mă poate alina, nu mă poate mulţumi, nu mă poate împlini ca Dumnezeul credinţei mele. Doar El, iubirea Lui, corespunde întru totul posibilităţilor credinţei mele, năzuinţelor şi aşteptărilor mele. Celelalte lucruri, oameni, îngeri etc, mă pot susţine, mă pot încuraja, mă pot ghida, dar nu mă pot împlini în dorul şi în totalitatea capacităţilor mele.

Numai El, iubirea Lui, dă sens căutărilor mele, face lumină în toate nedumeririle mele, mă atrage irezistibil în timp ce mă odihneşte deplin. Mă deschide infinit şi mă împlineşte indefinit.

El, Iubirea Lui, este cauza credinţei mele şi a existenţei mele şi a dorului de a dăinui în ceea ce m-a făcut să fiu şi în ceea ce încă pot a mai fi.