Cunoaşterea se spune, este limpede, iar credinţa... cam întunecoasă. În practică însă, lucrurile stau altfel: pentru credinţă totul e luminos, pentru cunoaştere totul e întuneric. Cât priveşte viaţa duhovnicească, ce să mai vorbim: acolo pentru cunoaştere totul este întunecat, de la început până la sfârşit. Şi îndeobşte, în curgerea vieţii numai credinţa vede totul limpede, în vreme ce cunoaşterea nu face decât să prăsească probleme fără să le rezolve.

„Cunoaşterea - grăieşte Sfântul Isaac Sirul - este potrivnică credinţei. În tot ce ţine de ea, credinţa dezleagă legăturile legilor cunoaşterii. Cunoaşterea n-are putere să facă ceva fără să lămurească şi să cerceteze dacă poate să fie lucrul la care se gândeşte şi pe care îl vrea omul, în vreme ce credinţa cere doar gândire curată şi limpede, depărtată de toată şiretenia şi iscodirea. Casa credinţei este înţelegerea pruncească şi inima plină de simplitate, în vreme ce cunoaşterea întinde curse simplităţii inimii şi stă împotriva ei. Cunoaşterea este rânduială a firii, care o păzeşte pe aceasta în toate stadiile sale, în vreme ce credinţa săvârşeşte alergarea sa mai presus de fire. Cunoaşterea este însoţită de frică, în vreme ce credinţa – de nădejde. Pe cât se călăuzeşte omul după mijloacele cunoaşterii, pe atât este legat de frică, de care nu se poate slobozi, iar cine urmează credinţei, degrab se face slobod şi însuşi stăpânitor şi, ca un fiu al lui Dumnezeu, se foloseşte de toate în chip slobod şi cu stăpânire.”

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 78-79)