Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Iar când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre. Iar dacă voi nu iertați, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre. (Marcu 11, 22-26) (Miercuri în săptămâna a 32-a după Rusalii)

În Evanghelia citită în miercurea a 32-a după Rusalii, care continuă pericopa din ziua anterioară, este vorba ca și acolo tot despre puterea credinței. Domnul blestemase un smochin care nu avea roade, iar a doua zi ucenicii l-au găsit uscat. Atunci, mirați, i-au arătat lui Iisus copacul uscat, iar El le-a vorbit despre cum e posibil o asemenea minune.

Până la a cerceta ce înseamnă credința în sine, merită să ne oprim puțin asupra faptului că Domnul blestemase un smochin că nu avea roade, deși nu era vremea potrivită smochinelor, lucru care provoacă la două întrebări. În primul rând, cum ar putea Domnul, Care este însăși Bunătatea, să blesteme ceva. A doua provocare se referă la întrebarea cum poate să pedepsească Dumnezeu ceva care natural se manifestă într-un fel și nu altfel. Unii exegeți spun că smochinul era simbolul extremiștilor iudei care luptau împotriva stăpânirii romane. Se știe că Domnul, înainte să îl cheme pe Natanael la apostolat, l-a văzut „sub smochin” (Ioan 1, 48), adică l-a cunoscut fiind angajat înainte lupta violentă împotriva stăpânitorilor. În Evanghelia din ziua anterioară se povestește cum Domnul flămânzise în drumul Său spre templu și a căutat de mâncare în smochinul neroditor, însă pare-se că nu este vorba aici de foame fizică. De fapt este vorba despre foamea ca dorință de a face voia Tatălui. Iisus arată că voia Tatălui nu e lupta împotriva stăpânitorilor pământești, ci curăția interioară. Iar prin curăția interioară se întâmplă și minuni, precum acest semn straniu, îndeobște considerat a fi o „minune de pedeapsă” (cum e numită în exegeza biblică germană), anume uscarea aproape instantanee a unui smochin, simbolul răsculaților.

Revenind la Evanghelia acestei zile, Iisus le spune ucenicilor că asemenea minuni sunt posibile prin credință. Se referă la cel ce nu se va îndoi în numele Lui, „ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice”. Va putea chiar să mute munții în mare. Această imagine a rămas puternic întipărită în imaginarul creștin. Sunt mai multe istorisiri de sorginte egipteană despre un novice care nu înțelegea pilda și l-a întrebat pe un părinte mai în vârstă: „cum adică să se mute muntele în mare?”. Atunci părintele a zis: „păi, simplu, spui muntelui ăluia să se mute de aici, acolo”. Și deodată s-a făcut cutremur și un munte din apropiere a început să se miște. Atunci avva a zis muntelui: „stai acolo, eu nu am zis de tine, ci așa, ucenicului, ca să priceapă”. Pilda e amintită în Proloage pentru a demonstra că asemenea credință chiar există. În tradiția copților, altădată o căpetenie musulmană își bătea joc de credința creștină și i-a provocat pe creștini pornind de la același exemplu, fapt pentru care s-a mutat muntele Mokattam din apropierea orașului Cairo, tradiție vie până azi printre creștinii atât de prigoniți din această țară. 

Ca să clarifice cele despre credință, Domnul mai adaugă spunând: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea”. Așadar, totul ține de credința din care lipsește cu desăvârșire orice urmă de îndoială. Trebuie să credem că lucrul pentru care ne rugăm l-am și primit. Așadar, abolind timpul, viitorul trebuie văzut ca și cum deja s-a întâmplat. Ca un fapt real. Desigur, această gândire este extrem de greu de pus în practică mai ales azi, în care totul este măsurat, cântărit, calculat și, mai ales, doar ce e demonstrabil e văzut ca adevărat. Tocmai fiindcă e greu de priceput, Hristos mai dă un indiciu despre cât de importantă este credința neclintită. Aceasta pornește de la un gând și mai adânc: „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre”. Poate uneori vedem mari nedreptăți pe pământ și Îl rugăm pe Dumnezeu să oprească nedreptatea, să pedepsească pe răufăcătorii care sunt foarte vizibili, nu stau ascunși. Dar  se pare că o astfel de rugăciune nu e ascultată, ori cel puțin nu e chiar „rugăciunea însăși”. Dumnezeu așteaptă de la noi ca în rugăciune să iertăm orice avem împotriva cuiva, chiar dacă ni se pare că avem dreptate. Puterea credinței constă în discernerea între ceea ce „ni se pare” și ceea ce e real la Dumnezeu. Dacă nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă, așa cum spune Iisus. 

De la credință, Domnul Hristos ne duce mai departe către iertare, cele două virtuți fiind într-o legătură indisolubilă. Nu există o soluție în viața creștinului în afara iertării. Cine se îndreptățește pe sine, se crede mai bun ca alții, mai corect, mai credincios, se pare că deja se situează pe drumul greșit. Judecând pe altul, îl considerăm deja mai mic, mai supus greșelii și punem apă la rădăcina propriei mândrii. Acesta este motivul pentru care azi am ajuns să credem că oamenii sunt mai răi și mai păcătoși ca altădată și că nu se mai săvârșesc minuni. Această precaritate devine realitate fiindcă că noi credem astfel, iar credința se manifestă real. Credem că nu mai există minuni, atunci ele chiar nu mai sunt. Credem că nu mai există oameni buni, atunci ei chiar dispar. Însă aceasta nu este realitatea eternă, ci doar cea dinaintea ochilor noștri, orbiți de credința falsă ori lovită de o nedeplinătate atât de mare, încât tinde să devină necredință.