În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară și ușile fiind încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit lisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma era împreună cu ei. Și a venit lisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! lisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! lisus a făcut înaintea ucenicilor Săi și alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că lisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui. (Ioan 20, 19-31) (Duminică în săptămâna a doua după Paști)

 „Veniți de luați lumină!”, exclamația preotului în noaptea Sfintelor Paști, aduce una dintre cele mai mari bucurii creștinului. Ea are un impact similar cuvântului îngerului de la Sfântul Mormânt, care văzând pe femeile mironosițe, le-a spus: „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat!...” (Marcu 16,6) Cu siguranță, purtătoarele de mir nu s-au așteptat la o asemenea desfășurare a evenimentelor, pe care noi creștinii le trăim altfel azi. Atunci când mergem, de Înviere, la Biserică, știm deja cum va decurge slujba, ce va rosti preotul, cum se va împărți lumina și toate celelalte. Dar bucuria ruperii întunericului rămâne asociată cu Învierea lui Hristos și, de aici, asociată cu învierea fiecăruia dintre noi. Învierea Domnului e un semn al speranței că orice rău, orice necaz, orice durere care ne afundă în întuneric nu au cum să dăinuiască în veșnicie, fiindcă Hristos a înviat din morți și „S-a făcut începătură celor adormiți” (1 Cor. 15,20), adică prin El se descoperă că până și moartea nu e așa de veșnică precum am crede.

Se știe că Toma, ca și alți ucenici, nu a putut crede din capul locului în învierea Învățătorul lor. Deși însuși Hristos înviase pe fata lui Iair, pe fiul văduvei din Nain și mai apoi pe Lazăr, totuși propria Sa Înviere nu era „de la sine înțeles”. Aceasta, mai ales fiindcă moartea Sa fusese atât de dureroasă, nedreaptă și aducătoare de spaimă, arătând că ea nu ocolește nici pe sfinți. Tocmai de aceea Iisus S-a arătat din nou, la opt zile după Înviere, ucenicilor printre care acum se afla și Toma, îndemnându-l să pună degetul în rănile făcute de cuie și în coasta împunsă cu sulița, iar acesta L-a recunoscut nu doar ca „domnul”, adică stăpânul ori învățătorul său, ci și ca „Dumnezeul” său (Ioan 20,27).

Credința amestecată cu îndoiala, asemenea celei a lui Toma, nu înseamnă neapărat necredință. Faptul de a crede nu e static, ci dinamic, într-o evoluție a înțelegerii conținutului credinței. De-a lungul vieții noi alternăm credința cu necredința. Credem că Hristos a înviat, dar ne comportăm ca și când am fi atei, atunci când rănim pe semenii noștri. Credem că Hristos e Dumnezeu, dar cu toate acestea nesocotim una sau alta dintre porunci, găsind scuze ca să le încălcăm, spre a ne atinge interesele. Conținutul credinței noastre despre Hristos-Dumnezeu se află descris în icosul al doisprezecelea al Acatistului Mântuitorului: „Slăvind învierea Ta, Te lăudăm toţi şi credem cu Toma că Domn şi Dumnezeu eşti, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi va sa vii să judeci viii şi morţii. Atunci adică mă învredniceşte şederii de-a dreapta pe mine...”. Această imagine, a Fiului Omului care va judeca lumea, despărțind pe cei buni de cei răi precum oile de capre face parte dintr-un discurs al Mântuitorului despre Judecata de Apoi. Oricât de păcătoși ne-am considera, totuși fiecare ne dorim să ședem de-a dreapta. Mai concret, în rândul celor care se vor mântui. Dar numai Dumnezeu cunoaște ascunzișul inimii și poate mântui pe cel adesea rău, dacă însă se pocăiește chiar și în ultima clipă, asemenea tâlharului de pe cruce (Lc. 23,42).

Credința în iertarea păcatelor celor ce doresc din inimă să o ia de la capăt este definitorie pentru creștinătate. Ea reprezintă unul dintre efectele practice ale Învierii, care nu se rezumă la arătarea triumfală a unui Dumnezeu învingător asupra morții, ci se vede concret în iconografia ortodoxă a Sfintelor Paști. Ieșirii triumfale a lui Iisus din mormânt, imagine specific apuseană, îi este preferată la noi, la răsăriteni, icoana lui Hristos spărgând porțile iadului și scoțând, de acolo, pe Adam și Eva, alături de drepții Vechiului Testament. Rostul Învierii este ispășirea păcatelor de orice fel. De aceea, mulți dintre cei care se mărturisesc preotului afirmă că, după spovedanie, se simt ca și cum zboară, că sunt ca în rai. Iar când ne împărtășim, cântăm: „am văzut Lumina cea adevărată...”.