Credința lui Toma ca trăire a Învierii

Se știe că Toma, ca și alți ucenici, nu a putut crede din capul locului în învierea Învățătorul lor. Deși însuși Hristos înviase pe fata lui Iair, pe fiul văduvei din Nain și mai apoi pe Lazăr, totuși propria Sa Înviere nu era „de la sine înțeles”. Aceasta, mai ales fiindcă moartea Sa fusese atât de dureroasă, nedreaptă și aducătoare de spaimă, arătând că ea nu ocolește nici pe sfinți. 

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară și ușile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui. (Ioan 20, 19-31)

 „Veniți de luați lumină!”, exclamația preotului în noaptea Sfintelor Paști, aduce una dintre cele mai mari bucurii creștinului. Ea are un impact similar cuvântului îngerului de la Sfântul Mormânt, care văzând pe femeile mironosițe, le-a spus: „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat!...” (Marcu 16,6) Cu siguranță, purtătoarele de mir nu s-au așteptat la o asemenea desfășurare a evenimentelor, pe care noi creștinii le trăim altfel azi. Atunci când mergem, de Înviere, la Biserică, știm deja cum va decurge slujba, ce va rosti preotul, cum se va împărți lumina și toate celelalte. Dar bucuria ruperii întunericului rămâne asociată cu Învierea lui Hristos și, de aici, asociată cu învierea fiecăruia dintre noi. Învierea Domnului e un semn al speranței că orice rău, orice necaz, orice durere care ne afundă în întuneric nu au cum să dăinuiască în veșnicie, fiindcă Hristos a înviat din morți și „S-a făcut începătură celor adormiți” (1 Cor. 15,20), adică prin El se descoperă că până și moartea nu e așa de veșnică precum am crede.

Se știe că Toma, ca și alți ucenici, nu a putut crede din capul locului în învierea Învățătorul lor. Deși însuși Hristos înviase pe fata lui Iair, pe fiul văduvei din Nain și mai apoi pe Lazăr, totuși propria Sa Înviere nu era „de la sine înțeles”. Aceasta, mai ales fiindcă moartea Sa fusese atât de dureroasă, nedreaptă și aducătoare de spaimă, arătând că ea nu ocolește nici pe sfinți. Tocmai de aceea Iisus S-a arătat din nou, la opt zile după Înviere, ucenicilor printre care acum se afla și Toma, îndemnându-l să pună degetul în rănile făcute de cuie și în coasta împunsă cu sulița, iar acesta L-a recunoscut nu doar ca „domnul”, adică stăpânul ori învățătorul său, ci și ca „Dumnezeul” său (Ioan 20,27).

Credința amestecată cu îndoiala, asemenea celei a lui Toma, nu înseamnă neapărat necredință. Faptul de a crede nu e static, ci dinamic, într-o evoluție a înțelegerii conținutului credinței. De-a lungul vieții noi alternăm credința cu necredința. Credem că Hristos a înviat, dar ne comportăm ca și când am fi atei, atunci când rănim pe semenii noștri. Credem că Hristos e Dumnezeu, dar cu toate acestea nesocotim una sau alta dintre porunci, găsind scuze ca să le încălcăm, spre a ne atinge interesele. Conținutul credinței noastre despre Hristos-Dumnezeu se află descris în icosul al doisprezecelea al Acatistului Mântuitorului: Slăvind învierea Ta, Te lăudăm toţi şi credem cu Toma că Domn şi Dumnezeu eşti, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi va sa vii să judeci viii şi morţii. Atunci adică mă învredniceşte şederii de-a dreapta pe mine.... Această imagine, a Fiului Omului care va judeca lumea, despărțind pe cei buni de cei răi precum oile de capre face parte dintr-un discurs al Mântuitorului despre Judecata de Apoi. Oricât de păcătoși ne-am considera, totuși fiecare ne dorim să ședem de-a dreapta. Mai concret, în rândul celor care se vor mântui. Dar numai Dumnezeu cunoaște ascunzișul inimii și poate mântui pe cel adesea rău, dacă însă se pocăiește chiar și în ultima clipă, asemenea tâlharului de pe cruce (Lc. 23,42).

Credința în iertarea păcatelor celor ce doresc din inimă să o ia de la capăt este definitorie pentru creștinătate. Ea reprezintă unul dintre efectele practice ale Învierii, care nu se rezumă la arătarea triumfală a unui Dumnezeu învingător asupra morții, ci se vede concret în iconografia ortodoxă a Sfintelor Paști. Ieșirii triumfale a lui Iisus din mormânt, imagine specific apuseană, îi este preferată la noi, la răsăriteni, icoana lui Hristos spărgând porțile iadului și scoțând, de acolo, pe Adam și Eva, alături de drepții Vechiului Testament. Rostul Învierii este ispășirea păcatelor de orice fel. De aceea, mulți dintre cei care se mărturisesc preotului afirmă că, după spovedanie, se simt ca și cum zboară, că sunt ca în rai. Iar când ne împărtășim, cântăm: „am văzut Lumina cea adevărată...”.

De la același autor

Ultimele din categorie