Eram elev de liceu în Timişoara şi de unde locuiam mergeam până la şcoală cam o jumătate de oră. În timpul acesta de câte ori mergeam singur, şi se întâmpla deseori să merg singur, ziceam într-una: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, cum m-a învăţat părintele, pe respiraţie. Deşi nu-i absolut necesar să legi rugăciunea de respiraţie. Sunt unii care au greutăţi la respiraţie şi atunci nu trebuie să se silească să facă paralela aceasta între respiraţia sufletului şi respiraţia trupului pentru că nu aduce un avantaj spiritual, ci este mai mult pentru ritmizare, pentru a fi cumva legată rugăciunea de ceva ce se întâmplă fără vreo dirijare oarecare în existenţa noastră psihofizică.

Pe lângă furtunile de gând, pe lângă confruntările negative, am avut însă şi nişte bucurii pentru care eu recomand din toate puterile mele rugăciunea aceasta în înţelesul că, mergând la şcoală şi zicând rugăciunea aceasta, câteodată, aveam aşa o bucurie de mare încât mi se părea că mă ridică cineva pe sus. Bineînţeles, nu mă ridica nimeni pe sus, era o impresie a mea, născută din plinătatea bucuriei.

Credinţa noastră creştină este credinţa bucuriei. Noi, credincioşii creştini, trebuie să fim oameni ai bucuriei, nu numai înmulţitori, ci şi purtători de bucurie. Trebuie să avem o euforie. Bineînţeles că nu trebuie să căutăm lucrul acesta anume, dar nu se poate să trăieşti corect şi să nu-ţi dea Dumnezeu bucurie. Dumnezeu niciodată nu rămâne nimănui dator. Omul rămâne dator adeseori lui Dumnezeu, că nu împlineşte poruncile, dar Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Dumnezeu ne dă bucuria, ne face purtători de bucurie.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997, pp. 9-10)