În vremea aceea a venit Iisus de cealaltă parte a mării, în ținutul Gadarenilor. Iar după ce a ieșit din corabie, îndată L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat, care își avea locuința în morminte, și nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanțuri, pentru că de multe ori, fiind legat în obezi și în lanțuri, el rupea lanțurile și obezile le sfărâma, și nimeni nu putea să-l potolească; și neîncetat, noaptea și ziua, era prin morminte și prin munți, strigând și tăindu-se cu pietre. Iar văzându-L de departe pe Iisus, a alergat și s-a închinat Lui. Și strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuiești. Căci îi zicea: Ieși, duh necurat, din omul acesta! Și l-a întrebat: Care îți este numele? Și I-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulți. Dar Îl rugau mult să nu-i trimită afară din acel ținut. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci care păștea. Și L-au rugat, zicând: Trimite-ne pe noi în porci, ca să intrăm în ei. Și El le-a dat voie. Atunci, ieșind, duhurile necurate au intrat în porci și turma s-a aruncat de pe țărmul înalt în mare. Și erau ca la două mii și s-au înecat în mare. Iar cei care-i pășteau au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Și au venit oamenii să vadă ce s-a întâmplat. Și s-au dus la Iisus și au văzut pe cel demonizat șezând jos, îmbrăcat și întreg la minte, el, care avusese legiune de demoni, și s-au înfricoșat. Iar cei ce au văzut le-au spus cum a fost cu demonizatul și despre porci. Și ei au început a-L ruga să plece din hotarele lor. Iar când a intrat El în corabie, cel ce fusese demonizat Îl ruga să-l ia cu El. Iisus însă nu l-a lăsat, ci i-a zis: Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le câte a făcut pentru tine Domnul și cum te-a miluit. Iar el s-a dus și a început să vestească în Decapole cât bine i-a făcut Iisus lui; și toți se minunau. (Marcu 5,1-20) (Joi în săptămâna a 14-a după Rusalii)

Întâmplarea din ținutul gadarenilor este menită să ne atragă atenția despre diferite moduri de a-L primi sau nu pe Domnul, motivațiile neținând nicidecum de evidența puterii dumnezeiești, ci pur și simplu de voința și interesele omului. Mântuitorul Iisus a plecat cu corabia din Galileea pe țărmul celălalt al mării. În țara mănoasă locuită de evrei simpli era deja foarte cunoscut pentru cuvintele Sale pline de putere și pentru numeroasele minuni. Mulți din popor Îl căutau și Îl așteptau cu speranța că îi va ajuta în necazurile lor. În schimb, cei care se cramponau de faptul că Iisus vindeca în zi de sărbătoare sau că a spus că iartă păcatele, în urma întâlnirii cu El au dat dovadă că învățaseră Legea într-un mod foarte crispat, tăios și inflexibil. Ei nu se bucurau de întâlnirea cu Domnul Care le dărâma sistemul de valori și tradiții înțelese greșit. Ba chiar căutau să Îl piardă.

Dar pe malul opus al lacului Galileii se pare că Iisus era încă necunoscut. Locuitorii de aici erau diferiți în obiceiurile lor. Însă viața lor se desfășura tot cam la fel: aveau și ei bolnavi, chiar demonizați pe care îi alungau în afara orașelor, locuiau în cetăți, aveau tocmiți păstori, însă ce-i drept nu pentru oi, ci pentru porci pe care evreii îi considerau animale necurate. La vederea lui Iisus, Care tocmai poruncise mării și vântului să tacă și să se liniștească, demonii din cel posedat au acționat ca și în Galileea. Au început să strige tare, mărturisindu-L pe Hristos și rugându-L pe Acesta, ca Unul mai puternic decât ei, slujitorii întunericului, să nu îi trimită în adânc, adică să le facă lucrarea inutilă. De menționat că, în comparație cu Evanghelistul Matei, aici Marcu vorbește despre un singur demonizat, însă îi descrie manifestările mai în amănunt. 

Ca urmare a faptului că Iisus acceptă ca demonii să iasă din om și să intre într-o turmă de porci, avem o imagine destul de clară despre ceea ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu i-ar da voie celui rău să facă tot ce vrea. Imediat vrăjmașul ar nimici vietățile în preajma cărora se află. Aici demonii provoacă un fel de sinucidere în grup a porcilor, prin aruncarea turmei de pe un țărm înalt. Însă puterea celui rău, oricăt de mare ni s-ar părea că ar fi, e mărginită de Dumnezeu Care ne apără de distrugere, deși aceasta uneori e foarte bine mascată și pare autodistrugere.

Ceea ce urmează după vindecarea celui posedat arată însă că există și alte moduri de a-L refuza pe Dumnezeu. Fariseii și saducheii Îi făceau opoziție pe față lui Iisus, Îl acuzau de blasfemie și voiau să-L ucidă pentru încălcarea legii, chiar dacă vedeau că făcuse lucruri minunate. Totuși, locuitorii din Gadara au altă manifestare în fața evidenței neobișnuite. Ei cunosc puterea minunată a lui Dumnezeu, nu o contestă în vreun fel. Însă refuză să primească vestea de la Cel care venise, rugându-L politicos să plece. E un refuz mai elegant, nu o împotrivire fățișă. Dar efectul e același, din păcate, anume expresia cât mai clară a necredinței. Iar acolo unde persistă necredința, Iisus nu rămâne. El nu Se impune cu forța, nu obligă la credință. Tocmai de aceea, fiindcă locuitorii din Gadara Îi cer să plece, El îi ascultă și procedează întocmai. Iar cel vindecat, deși dorea să vină să se alăture ucenicilor, e refuzat de Domnul. Nu că nu Și l-ar fi dorit alături, ci spunându-i să se ducă în cetate, îl provoacă să vestească despre cât de mult bine i-a făcut Dumnezeu. Cu alte ocazii când săvârșea minuni, Iisus le poruncea vindecaților să nu vestească nimănui. Însă, aici unde credința e refuzată nu din cauza unei legi opuse, ci din cauza comodității, Iisus poruncește să se vestească minunile Sale, în speranța că orice sămânță va da cândva o roadă, cât de mică. 

Din cele întâmplate pe malul gadarenilor se pot trage mai multe concluzii. Prima este aceea că Dumnezeu nu impune nimănui credința cu forța. Credința cu sabia, cu amenințarea, așa cum e vestită de alte neamuri, este un lucru străin duhului creștinătății. Deși, de-a lungul istoriei au existat regi și conducători de oști care au impus cu forța convertirea la creștinism, nu înseamnă că acest lucru e definitoriu pentru Biserică, ci exprimă o înțelegere greșită a învățăturii Domnului. A doua concluzie este că oamenii pot refuza minunea, chiar dacă o văd de-a binelea, o înțeleg și îi pricep consecințele, dar pur și simplu nu își doresc schimbarea. Așadar, părerea că s-ar înmulți iarăși credința astăzi dacă s-ar săvârși mai multe minuni e falsă. Credința nu dă roade în urma efectelor supranaturale, ci aceasta este mai degrabă manifestarea unei convingeri din inimă că Dumnezeu lucrează binele în oameni, uneori prin minuni, dar de cele mai multe ori prin lucruri simple, fără vâlvă, dar cu efect. Iar a treia concluzie este aceea că viața creștină nu s-a clădit pe lucruri magice sau povești, ori chiar pe ignoranța neștiutorilor, așa cum se vehiculează uneori. Creștinismul a crescut și are șansa și azi să mai înflorească, oricând de acum înainte, datorită veștii celor care au arătat cât bine le-a făcut lor Dumnezeu.