Zbaterile şi dezbaterile de pe scena politică românească din ultimele zile a suscitat numeroase luări de poziţie, inclusiv din zona blogosferei creştine. Şi nu mă refer la saituri de genul celor care amestecă, de-a valma, apărarea credinţei cu înfierarea duşmanilor (reali sau închipuiţi) ai ţării, nici la cei care îşi fondează orientarea politică pe elemente creştine care ar "legitima" o preluare a puterii şi o exercitare a ei pe principii religioase. Deloc întîmplător, s-a dovedit că unul dintre realizatorii unor astfel de bloguri (culmea, cu foarte mare audienţă), nu era decît un infractor urmărit de mai multă vreme pentru înşelăciuni economice, care se ascundea, speriat de perspectiva de a-şi asuma consecinţa faptelor sale. Spun asta pentru a atrage, în treacăt, atenţia celor care se "informează" de pe astfel de bloguri sau saituri alcătuite la adăpostul anonimatului că, oricînd, mai pot avea mari surprize cu privire la identitatea şi/ sau scopul real urmărit de cei care pozează în cavaleri ai creştinismului.

Nu la astfel de "(re)surse" creştine fac, aşadar, referire, unde a devenit o obişnuinţă (ruinătoare duhovniceşte) de a amesteca politica şi teologia. Mă refer în special la acele persoane care şi-au asumat, dintotdeauna, în mod public statutul de creştin, dar cu decenţă firească şi, mai ales, fără a amesteca această calitate fundamentală cu celelalte ipostaze sub care sînt cunoscute de opinia publică, mai ales cele de ordin profesional... Între aceste luări de poziţie, de care aminteam la început, unele au fost mai temperate, fără a se plasa de partea vreunei tabere aflate în conflict, altele şi-au spus opinia în mod apăsat, în special într-o anume direcţie. Nu are relevanţă pentru tema articolului cum stau lucrurile din acest punct de vedere, de partea cui s-ar afla dreptatea (dacă poate, în genere, cineva susţine că ştie unde se află dreptatea într-o dispută politică). Esenţială este o interogaţie născută cu acest prilej, precum de fiecare dată cînd se atinge un vîrf de criză, anume: are dreptul/ obligaţia creştinul să se implice în politică?

Pentru a încerca să creionăm un răspuns la această întrebare, aş vrea să ne întoarcem la perioada de început a creştinismului, la o lucrare datată undeva în secolul II sau III, numită Epistola către Diognet. Am să redau cîteva fragmente din acest preţios document care sintetizează admirabil care este statutul la care ar trebui să aspire orice creştin autentic: "Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pămîntul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. (...) Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. (...) Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului.Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. (...) Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup, creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut; şi creştinii sunt văzuţi, pentru că sunt în lume, dar credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi-i poartă război, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că-l împiedică să se dedea plăcerilor; şi lumea urăşte pe creştini, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor ei. Sufletul iubeşte trupul, deşi trupul urăşte sufletul; sufletul iubeşte şi mădularele; şi creştinii iubesc pe duşmanii lor. Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul; şi creştinii sunt închişi în lume, ca într-o închisoare, dar ei ţin lumea. Sufletul nemuritor locuieşte în cort muritor; şi creştinii locuiesc vremelnic în cele stricăcioase, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea."

Să iubim sau să urîm lumea?

Dacă am parcurs cu atenţie amplul citat de mai sus (sublinierile îmi aparţin), înţelegem mult mai uşor o serie de aspecte mai delicate vizînd implicarea creştinului în viaţa politică. Pe de o parte, e foarte simplu de sesizat care dintre oamenii politici de la noi, care se declară a fi creştini (nu în sens doctrinar - cum e cazul creştin-democraţiei, ci ca persoane), confruntaţi cu descrierea de mai sus, ar trece cu brio acest test. Vă las dumneavoastră plăcerea de a-i descoperi. Pe de altă parte, reiese clar, din cuvintele adresate lui Diognet, că şi creştinii care nu sînt implicaţi efectiv în viaţa politică nu pot sta departe de treburile cetăţii, nu se pot izola în mod autist de convulsiile sociale. Dar nici nu trebuie să se afunde în cele ale lumii, ca şi cum n-ar avea nădejde decît în cele trecătoare ale vieţii, ca şi cum ar pierde din vedere că scopul vieţii creştine nu este dobîndirea puterii pămînteşti, ci a celei duhovniceşti, prin care lumea nu este stăpînită, ci biruită (în sens evanghelic - cf. Ioan 16, 33). Dacă orice creştin are dreptul - şi chiar datoria - de a practica o meserie nu doar spre a-şi cîştiga, în sudoarea frunţii, pîinea cea de toate zilele, ci şi pentru a-şi lucra talantul încredinţat de Dumnezeu, implicîndu-se astfel în viaţa economică, culturală, sportivă etc., înseamnă că el are aceeaşi îndreptăţire de a se implica şi în viaţa politică. Dar pînă la ce limite? Continuarea, în Ziarul de Iași