Ca o roadă a pântecelui, sfinţii, prin mişcarea Duhului, odrăslesc dogme părinteşti ale moştenirii fieşti. (Catavasier, antifonul II, glasul VII, stihul 2).

În Biserica lui Hristos plină de harul dumnezeiesc, faptul viu al vieţii în Duhul Sfânt primează oricărei formulări despre Dumnezeu. Teologic vorbind, în Biserică principiul experienţei este anterior principiului dogmatizării, deoarece întemeierea şi dăinuirea Bisericii nu stă nici pe doctrină, nici pe vreun „statut al ei de funcţionare”, ci pe sinaxa celor care se împărtăşesc în chip experenţial de Duhul Sfânt. Acesta este principalul motiv pentru care în Biserică niciodată nu s-a dogmatizat dintr-o trebuinţă interioară, ci numai din cauza pericolelor venite din exterior, în special al ereziilor. Aşadar, dogmele Bisericii sau mărturisirile de credinţă nu sunt altceva decât expresii sintetice şi antinomice care arată modul în care Adevărul poate fi trăit plenar şi nu doar valorificat conceptual, aşa cum încercau ereziile să facă atunci când supuneau exclusiv „taina creştinătăţii” (I Tim. 3, 16) aplicaţiilor logice ale sistemelor filosofice[1].

Fie că ne raportăm la „omul antic” bulversat de destinul implacabil, fie că vorbim de „omul recent” cu totul secularizat, Crezul Ortodox are aceeaşi valoare de simbol, indicând calea către izbăvire. Crezul reprezintă stindardul care-i orientează către lumină pe cei rătăciţi şi dezorientaţi de greutăţile vieţii, „strângându-i pe toţi în comuniunea aceloraşi idealuri”[2]. Însă, pentru omul credincios, Crezul este deopotrivă reperul care îl ghidează către ţintă (Fil. 3, 14), păstrându-l în „hotarele credinţei”, atunci când acesta este prins în vâltoarea luptei ascetice a desăvârşirii. În consecinţă, nevoia omului de crez se cere atât pentru omul secularizat, care îşi pune încrederea doar în capacităţile şi forţele proprii (exclusiv telurice) – de unde şi multiplicitatea opiniilor religioase şi a opţiunilor doctrinare pe măsură –, cât şi pentru omul credincios, care îşi verifică cu ajutorul lui propria experienţă de viaţă duhovnicească. În acest sens, este necesară oricând afirmarea şi reafirmarea Crezului Ortodox, în fond a Preasfintei Treimi, ca sens ultim al existenţei regăsit şi gustat în comuniunea Bisericii (dincolo de opţiunile egoiste)[3], norma infinită de viaţă a oricărei existenţe.

Aşa cum îl avem până astăzi, Crezul Ortodox nu este numai o formulă teoretică – dealtfel, rigidă şi incomodă la acest nivel pentru posibilităţile obişnuite de raţionalizare a omului –, ci el are strânsă legătură cu viaţa noastră spiritual-duhovnicească, motiv pentru care îl aflăm aşezat în centrul cultului ortodox, în mijlocul Sfintei Liturghii, înainte de anaforaua liturgică. Acestă rânduială a fost aşezată de către Părinţii Bisericii deoarece Crezul reprezintă încrederea totală a oricărui credincios participant la viaţa Bisericii, întrucât pe baza lui fiecare se află în legătură de duh al credinţei cu totalitatea Trupului lui Hristos, cu Tradiţia eclezială neîntreruptă. În acelaşi timp, mărturisirea Crezului în actul liturgic este o invitaţie directă către fiecare credincios să supună cu acrivie propria experienţă spirituală la experienţa unitară a Bisericii, ca ieşind din egoism şi solipsism să poată intra în comuniunea eclezială hristică, devenind astfel condiţie liturgică şi subiectivă pregătită de primirea lui Hristos Euharistic. Altfel spus, mărturisirea dreptei credinţe în actul liturghisitor realizează trecerea deopotrivă a slujitorului şi a credinciosului din starea de asceză personală pe drumul mântuirii, în starea de deschidere către comuniunea totală cu Hristos: Sfinţitorul tuturor în Duhul Sfânt şi în Trupul căruia toţi suntem contemporani.

Pornind de la aceste minime, dar esenţiale considereţii, putem spune despre Crezul Ortodox că este temei şi reflex al sfinţeniei. Este temei, nu pentru că în funcţie de el omul are acces la mântuire, ci fiindcă formularea lui s-a făcut de către Duhul Sfânt prin Părinţii Bisericii (adevărate trâmbiţele ale harului) şi care datorită vieţii lor sfinte l-au putut statornici. Cu alte cuvinte, Crezul este rodul copt cu gust de viaţă nemuritoare crescut în copacul Bisericii şi hrănit de harul dumnezeiesc lucrător în viaţa plină de sfinţenie a Sfinţilor Părinţi. Aceştia nu au pus în expresiile Crezului capacitatea lor speculativă, ci duhul de viaţă sfântă din care gustau trăind în vatra Bisericii animată de Duhul Sânt. În acelaşi timp, Crezul este şi reflex al sfinţeniei deoarece din el strălucesc peste timp luminile energiilor dumnezeieşti a căror viaţă Treimică o rezumă sintetic şi o exprimă antinomic. De asemenea, Crezul este reflex al sfinţeniei întrucât el reprezintă hotarele prin care curge în istorie harul desăvârşitor adus în umanitate de la Fiul, împărtăşit nouă în chip personal de Duhul Sfânt, Ambii lucrând prin voia binefăcătoare a Tatălui. Esenţa de viaţă creştină sau tot ceea ce avem nevoie să ştim urgent cu privire la sfinţirea noastră găsim rezumat în Simbolul de Credinţă. Toate celelalte lucruri legate de mântuirea noastră nu sunt decât nuanţe şi detalii intensive şi extensive ale aceluiaşi fond al Adevărului concentrat în Crezul Ortodox. În acest sens, am putea spune că el este Evanghelia în miniatură sau kerigma apostolică şi patristică axată pe esenţial.

Sinţenia la care facem referire nu este un conţinut cu totul separat de viaţa dumnezeiască, care ar sta depozitată în formulele Crezului şi a căror rostire (magică) ne-ar umple automat de har. Dimpotrivă, formulările crezului nu sunt decât vectori care ne conduc către o realitate vie şi personală, către Preasfânta Treime: Singura Realitate din care îşi trage obârşia orice neam de sub cer (Efes. 3, 14-15) şi de unde ne vine „toată darea cea bună şi tot harul desăvârşitor” (Iac. 1, 17). Nu se poate vorbi de sfinţenie separat de Dumnezeu, nici de oameni sfinţi în afara umanităţii asumate de Mântuitorul Hristos, care prin întrupare, jertfă şi înviere a restaurat-o desăvârşit. De altfel, persoana Mântuitorului Hristos şi ontologia Sa Ipostatică – de Fiu deofiinţă cu Tatăl (şi cu Duhul) după dumnezeire şi Acelaşi deofiinţă cu toţi oamenii după umanitate – a fost principalul motiv al convocării primului Sinod Ecumenic (Niceea 325), unde s-au stabilit primele 8 articole din Crez şi s-a statornicit Adevărul deofiinţimii Tatălui cu Fiul şi relaţia lor cu umanitatea şi cu întreaga creaţie. Numai întrucât formulele ariene sau pnevmatomahe atingeau grav posibilităţile sfinţirii omului (deoarece relativizau fie Persoana Fiului-Mântuitorul, fie Persoana Duhului-Sfinţitorul trecându-le în rândul creaturilor), Părinţii întruniţi la Sinod şi inspiraţi de Duhul în care viau (F. Ap. 15, 28) au statornicit expresiile antinomice ale Crezului Niceo-Constantinopolitan. Cele două Sinoade arată că fără deofiinţimea Fiului cu Tatăl (Sinodul I, Niceea 325) şi a Duhului cu Tatăl şi cu Fiul (Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol 381) nu putem vorbi, nici experimenta harul sfinţitor în umanitate. De fapt, Crezul aceasta apără: posibilitatea împărtăşirii omului din sfinţenia Preasfintei Treimi oferită nouă prin asumarea reală şi integrală a firii umane în Ipostasul veşnic al Fiului întrupat şi prin lucrarea continuă a Duhului Sfânt în Trupul eclezial hristic (I In. 1, 1-17; 14, 26; 15, 26). În fond, din expresiile Crezului transpare adevărul sfinţeniei omului, sfinţenie care vine la noi de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt[4] – pentru că deşi Persoanele treimice lucrează distinct, lucrările Lor iconomice sunt unitare – deoarece aşa lucrează Dumnezeu, iar de această realitate omul se împărtăşeşte prin harul ce izvorăşte din Trupul pnevmatizat al lui Hristos[5] (în care suntem cu toţii încorporaţi) şi manifestat din belşug în omul trăitor smerit în comuniunea Bisericii.

Urmarea directă a Adevărului mântuirii şi sfinţirii omului cuprins în Simbolul de credinţă este cultul sfinţilor. Realitatea prezenţei harului dumnezeiesc în om nu poate fi surprinsă mai potrivit decât în viaţa sfinţilor. Ei sunt cei în care se face vizibilă (chiar şi pentru ochii sensibili prin sfintele moaşte: trupuri adormite pline de har) bogăţia infinită a harului viu şi lucrător în persoanele care în chip liber i se deschid în taină şi cu realism[6]. Fiecare sfânt este o manifestare distinctă a fondului haric care ne întreţine existenţa. În el se vede prezentă deodată raţiunea dumnezeiască întemeietoare a chipului unic de persoană zidită după chipul Treimii, dar şi lucrarea sinergică şi roditoare dintre libertatea omului şi harul divin care-l aşază în starea de neîncetată creştere a chipului întru infinită asemănare cu Ziditorul său.

Pe calea acestei sinergii a sfinţeniei, omul urcă pe scara virtuţilor evanghelice coborând în sine, iar Dumnezeu coboară urcând din inima omului[7]. Este vorba de urmarea fără tăgadă a drumului ascetic al Crucii plin de slava Învierii la mijlocul cărora se întâlnesc omul şi Dumnezeu. Pentru om povara crucii este uşoară atunci când duce la jugul lui Hristos (Mt. 11, 28-30), fiind o permanentă urcare pe aceeaşi Golgotă a răstignirii propriilor patimi, dar la care suntem întăriţi de puterea Crucii lui Hristos (I Co. 1, 18), care ne picură tainic în suflet bucuria Învierii. În omul care se sfinţeşte în chip minunat, greutatea crucii despovărează, iar bucuria învierii responsabilizează. Paradoxal, pe chipul actual al omului înduhovnicit nu se văd decât urmele suferinţei, dar din ochii, gesturile, cuvintele şi întreaga lui aşezare transpar razele luminoase ale Învierii. De aceea, viaţa ascetică a omului prins în hora sfinţeniei nu este niciodată o corvoadă, un calvar apăsător sau un flagel continuu, ci este o cale înţelegătoare prin care subiectul liber învaţă ucenicind cum să supună „pe cel mai slab celui mai bun”, fiind  permanent atent (trezvie) la recuperarea firescului pierdut, pentru a reaşeza valoric lucrurile în propria-i persoană ( Mt. 6, 33).

Nimeni dintre oameni nu ar putea purta greutatea crucii prin nevoinţă, dacă nu ar gusta concomitent din bucuria Învierii. Iar cine, din mila lui Dumnezeu a gustat din bunătatea harului dumnezeiesc, pentru acela orice nevoinţă i se pare uşoară pentru că îl ţine în desfătările raiului. Mai mult decât atât, omul care a gustat din dulceaţa harului simte cum întreaga sa viaţă pământească „îşi pierde din valoare”, fiindcă începe să înţeleagă şi să simtă că adevărata valoare a vieţii vine din infinitatea vieţii veşnice. Un astfel de om pregustă din bunătăţile veşniciei şi este dispus să renunţe la orice din această viaţă, numai să nu piardă din bucuria şi dulceaţa din care a gustat[8]. În afară, trupul omului înduhovnicit se ofileşte cu fiecare zi trecută, proiectele vieţii de aici sunt reduse la esenţial, elementele de subzistenţă de asemenea, dar în schimb creşte în intensitate viaţa spirituală, cea a „omului duhovnicesc” (I Co. 3, 15) dinlăuntrul nostru, care se înnoieşte din zi în zi (...) atras şi susţinut de energia tot mai prezentă a Duhului Sfânt în el. În acest mod, „omul firesc” (I Co. 3, 14) cu chipul său de lut şi căzut iremediabil primeşte har stabilizator, ba chiar crescător şi transfigurator, schimbând căderea în abis cu înălţarea în slava lui Hrisos, de-a dreapta Tatălui.

Numai în acest sens, Crezul Ortodox nu-şi pierde din realism având susţinere în viaţa de sfinţenie a omului aşezat pe calea desăvârşirii. De aceea, spunem că sfinţii sunt „cel mai bun şi profund comentariu al Evangheliei” (Hans Urs von Balthasar), viaţa şi învăţăturile lor fiind o veritabilă „dogmatică experimentală”. Ei sunt Evanghelie şi teologie întrupată; teologia lor este existenţială (viaţă) pentru că existenţa (viaţa) lor este integral teologică. Sfinţii aprofundează tainele dumnezeieşti, nu meditând sau speculând despre ele, în marginea lor, ci adâncindu-şi întreaga lor existenţă în taina divină ale cărei dimensiuni le extind în viaţa lor, „pe pielea lor” proprie[9].

Toată diversitatea lucrării teandrice, la care sunt implicaţi în egală măsură omul şi Dumnezeu şi pe care o avem rezumată în Crezul Ortodox, ne apare zugrăvită fără cuvinte pe chipul iconic al sfinţilor. Cultul sfintelor icoane (stabilit definitiv la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea 787) redă dimensiunea sublimă a Crezului, extinsă în perspectiva lui eshatologică. Altfel spus, sfintele icoane sunt sinteza simbolică a veşniciei sau extensia eshatologică a Simbolului de Credinţă.

Este cunoscut faptul că fiecare dintre Sinoadele Ecumenice care au urmat primelor două au reafirmat dogmele stabilite la cele precedente. În acest sens, Sinodul VII Ecumenic (ultimul până în prezent), fără să adauge alte articole la Crezul Ortodox existent, dar rescriindu-le în chip simbolic prin culoare, ne pune înaintea ochilor faţa nevăzută a lui, mai exact chipul restaurat al omului renăscut în har. Astfel, în icoane, noi nu privim la chipul actual al omului, nici la trăsăturile lui biologice, ci vedem chipul transfigurat al lui, aşa cum trebuie (nu cum doreşte) să fie şi prin care se vede starea omului de odihnă harică după osteneala nevoinţei duhovniceşti. Chipul iconic al sfântului poartă în el deopotrivă puterea Crucii şi slava Învierii, nedespărţite şi împletite armonios, căci fără cruce nu se ajunge la Înviere şi fără înviere nu se poate duce Crucea. De aceea, din icoană izvorăsc închinătorilor razele luminoase ale veşniciei, aerul curat al raiului brăzdat de adierea nemuririi şi nădejdea neclintită în posibilitatea sfinţirii lor, dincolo de neputinţele trupeşti şi de greutăţile sufleteşti. Icoana este oglinda întoarsă dinspre noi spre veşnicie şi dinspre veşnicie spre noi, astfel încât ochii sfinţilor privesc nepătimitor la noi, iar noi privim prin ochii lor la bunătăţile veşniciei. Numai aşa putem simţi mila lui Dumnezeu, cea care „pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte”, singura temelie pe care omul poate zidi cu nădejde.

În consecinţă, Crezul Ortodox, dincolo de doctrină, este viaţă şi dincolo de teorie este experienţă a vieţii trăite în sfinţenie, care emană peste veacuri, prin energia cuvintelor asumate în existenţă, aceeaşi putere sfinţitoare a Preasfintei Treimi, la care trimite permanent. Crezul ne vizează în mod direct pe fiecare dintre noi, el are legătură cu viaţa noastră duhovnicească, cu poziţia noastră în univers şi ne aşează în calitatea de făpturi responsabile faţă de destinul nostru şi al lumii întregi din temporalitate spre veşnicie.

Omul lipsit de crez este lipsit de viziune, de perspectivă, de realism şi de nădejde. Putem trăi fără crez, dar nu ne putem desăvârşi. Putem spera fără crez, dar fără finalitate. Putem avea idei, dar nu certitudini etc. Un singur lucru nu putem face fără crez: nu putem iubi, iar fără iubire ce este viaţa? În fond, atât iubim cât credem şi atât credem cât iubim. Restul e la voia întâmplării...