Astfel, ca stareţ al Cernicăi a zugrăvit biserica Sfântul Nicolae prin vestiţii meşteri zugravi Fotache şi Nicolae Polcovnicu[1] între anii 1832-1838 şi a zidit biserica Sfânta Treime de la Mănăstirea Pasărea, precum şi pe cea din cimitirul mănăstirii, biserica Adormirea Maicii Domnului din Câmpina, bisericile din satele Bueşti şi Sohatu şi a ajutat aşezăminte ca Mănăstirile Ghighiu şi Poiana Mărului, Schitul Icoana din Bucureşti, precum şi alte biserici săteşti.

În mod evident, majoritatea acestor ctitorii au fost făcute cu ajutorul unor oameni generoşi, care lăsau prin testament averile lor mănăstirii, sau donau bani în mod special în acest scop.

Însă, cea mai importantă ctitorie din perioada stăreţiei este cea a bisericii Sfântul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica, biserica mare în care se slujeşte şi astăzi, unde a fost îngropat cuviosul şi unde sunt depuse şi cinstitele sale moaşte după canonizarea din 1955. Biserica a fost construită în perioada 1832-1836 cu banii primiţi de la arhiereul Ioanichie Stratonichias. Întrucât în urma unui cutremur a fost foarte grav avariată, a fost refăcută şi terminată în anul 1842.

De asemenea, în timpul său au fost înfiinţate ateliere[2] pentru necesităţile mănăstirii, a fost făcută cişmeaua de la intrare zisă a turcului[3], precum şi stăreţia şi alte corpuri de chilii pentru nevoile comunităţii, care la plecarea sa la Craiova număra peste 350 de fraţi.

Tot de numele său se leagă şi schimbarea statutului mănăstirii, care era socotită metoc al sfintei Mitropolii. După cercetarea documentelor rămase de la ctitori s-a constatat că aceasta nu fusese închinată nimănui. Ca urmare demersurilor întreprinse de către stareţ, a fost emis hrisovul domnesc la 20 mai 1838 al lui Alexandru Dimitrie Ghica Voevod prin care se legiferează ca Cernica să rămână „Monastire tot cu numire de chinovion de părinţi, ce din vechime şi până acum au avut-o, şi slobodă neatârnată la nici o parte de loc, precum să dovedeşte din cel dintâiu testament ctitoricesc că au fost”[4].

Aceste demersuri de obţinere a independenţei schiturilor şi mănăstirilor închinate fie unor instituţii româneşti, dar mai ales celor din afara graniţelor, se înscriu în cadrul luptei pentru dobândirea independenţei românilor atât din punct de vedere politic, cât şi bisericesc şi cultural. Nu în mod întâmplător la toţi ierarhii acestui secol vom observa o grijă deosebită faţă de aceste locaşuri închinate, care, de cele mai multe ori, erau defectuos administrate, ceea ce interesa fiind doar profitul, care urma să ia drumul exilului.

Această luptă pentru independenţă a românilor s-a dat mai întâi pe tărâm cultural prin acţiunile energice ale unor cărturari care au militat pentru dreptul de a ne exprima în limba ţării, de a avea şcoli româneşti şi, lucru foarte important, de a extinde sistemul de educaţie până în cele mai îndepărtate sate, în mod special prin aportul clericilor, care, şi de această dată, s-au dovedit a fi adevăraţi apostoli ai culturii, ai românismului şi ai neatârnării de nici un fel a patriei.

Revenind la ctitoriile episcopului Calinic amintim faptul că din timpul păstoriei episcopiei Râmnicului cea mai importantă este cea a schitului Frăsinei[5] în care a stabilit regulile de vieţuire athonite, reguli care se respectă şi astăzi. Schitul a fost construit între anii 1859-1864 cu cheltuiala sa. Datorită respectului deosebit pe care l-a câştigat din partea domnului Alexandru Ioan Cuza a reuşit să obţină exceptarea schitului de la secularizarea averilor[6].

Tot de numele lui se leagă şi catedrala episcopală din Râmnic pe care a construit-o după planurile întocmite de către el însuşi[7] şi care a fost pictată de către marele pictor Gheorghe Tattarescu. Lucrările au fost executate în perioada 1852-1856.

De asemenea, s-a ocupat şi de restaurarea Mănăstirilor[8] Arnota între anii 1853-1856, Bistriţa între anii 1846-1855, Jitianul în anul 1853, Tismana între anii 1843-1855 etc.

Ca orice paisian luminat şi episcopul Calinic a contribuit la dezvoltarea învăţământului întemeind şcoli, tipărind cărţi, oferind burse copiilor săraci, susţinând în mod deosebit pregătirea temeinică a slujitorilor Bisericii, fie ei preoţi sau cântăreţi.

Astfel, încă din perioada în care era stareţ a înfiinţat în satul Cernica o şcoală pentru copiii localnicilor[9], al cărei dascăl era plătit de către mănăstire, iar la Câmpina, pe lângă biserica pe care a construit-o, a înfiinţat şi o şcoală[10], arătând încă o dată că Biserica este una dintre instituţiile care au sprijinit cel mai mult cultura şi emanciparea naţiunii prin intermediul şcolii accesibile tuturor categoriilor sociale.

Pe lângă aceste şcoli despre care avem ştiri sigure, cuviosul episcop Calinic a sprijinit cu toate mijloacele care îi erau la îndemână accesul copiilor la educaţie, punând accentul pe formarea deprinderilor de bază: utilizarea corectă şi permanentă a limbii române, scrierea, citirea, aritmetica, catehismul, etc.

Cea mai mare realizare în domeniul educaţiei este punerea la punct a învăţământului teologic, respectiv redeschiderea Seminarului şi înfiinţarea aşa-numitelor şcoli protopopeşti[11], corespondentele şcolilor de cântăreţi bisericeşti din Moldova.

Seminarul de la Râmnic fusese înfiinţat în anul 1837, însă, după incendiul din anul 1847, a fost mutat împreună cu Episcopia la Craiova unde a funcţionat un an[12]. Aşadar, la venirea lui Calinic la Craiova seminarul era desfiinţat. Ca om de cultură, noul episcop a avut printre primele griji redeschiderea acestei instituţii de învăţământ. Hotărârea a fost anunţată protopopilor la 12 martie 1851, cărora le cere să îi identifice pe elevii seminarişti din anul desfiinţării, iar la 20 mai 1851[13] a avut loc redeschiderea oficială a cursurilor la care a participat însuşi Preasfinţitul Episcop Calinic.

Pentru următoarea promoţie, cea care urma a începe cursurile în 1855, stabilea criterii foarte precise de selecţie a candidaţilor, aceasta pentru a ridica nivelul de pregătire şi moral al elevilor viitori clerici. Astfel, cei care voiau să urmeze aceste cursuri trebuiau să fie pregătiţi la „citirea slobodă pe orice carte”, „învăţătura rugăciunilor pe dinafară întrebuinţate în biserică”, psaltirea „cade rost”, gramatică „cu analiza sa”, cele „patru lucrări din aritmetică”, catehism, caligrafie şi „cele şase glasuri diatonice”[14].

În ceea ce priveşte localul seminarului[15], la Craiova a funcţionat pentru o perioadă foarte scurtă de timp la Mănăstirea Bucovăţ, după care, chiar din 1851 a fost mutat în casele serdarului Alecu Dârzescu din Craiova, urmând a fi construită o clădire special destinată lui. Însă, după mutarea episcopiei din nou la Râmnicu Vâlcea în 1854, a fost mutat şi seminarul în anul 1855 în casele lui Nicu Vlădescu, iar mai apoi în propria clădire.

De asemenea, merită amintit faptul că episcopia suporta cheltuielile de întreţinere a tuturor elevilor care învăţau la acest seminar, şi asigura toate materialele de care era nevoie pentru desfăşurarea în condiţii optime a activităţilor instructiv-educative.

Din cele de mai sus vedem că Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica rămâne unul dintre numeroșii reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române care și-au adus aportul la culturalizarea neamului, având o contribuție majoră la formarea, cunoașterea și transmiterea culturii în forma ei sănătoasă, ziditoare de suflet și deschizătoare de drumuri spre epoca României moderne.