Trebuie să ne curățim nu numai pentru a vedea Patima și Învierea, ci și pentru a ne învrednici a ne închina Crucii, care este anticiparea lor: „Trupul curățindu-ne cu înfrânarea și cu rugăciunile luminându-ne sufletele, Doamne, învrednicește-ne să vedem cinstita și sfânta Cruce a Ta și cu frică să ne închinăm ei, cu cântări cântând și zicând: Slavă purtătoarei de Viață Crucii Tale; slavă dumnezeieștii Tale suliți, prin care iarăși am Înviat, Unule, Iubitorule de oameni”[1].

Pregătirea în vederea prăznuirii Crucii este, așadar, o icoană a pregătirii în vederea Pătimirilor, astfel că și atunci când cerem de la Dumnezeu harul de a cinsti Crucea din duminica ce ne stă înainte înseamnă, de fapt, că îi cerem în rugăciune să ne ajute să ajungem până la Vinerea Mare și la luminata Înviere, nedespărțită de ea.

Istoria acestei cinstiri merge adânc în istorie, până către secolul al VII-lea, ea completând într-un fel celelalte două cinstiri ale Sfintei Cruci din 14 septembrie și 1 august. Deja către secolele IX-X, Praznicul Cucii apărea exact în mijlocul Postului Mare, în miercurea săptămânii a patra, iar nu în duminica săptămânii a treia[2], ca să se păstreze înțelesul teologic al centralității Crucii în viața creștinilor. Așezată în mijlocul Postului Mare, Crucea înfățișează o anticipare a scopului teologic al acesteia, în care putem distinge două aspecte: punctarea propriu-zisă a timpului și simbolismul cosmologic și duhovnicesc al Crucii drept „Centru”.

Pentru timp, Crucea reprezintă aceeași valoare pe care o reprezenta Sâmbăta la evrei, fiind ziua în care Dumnezeu se „odihnește” în lucrările Sale, contemplându-le și noi făcându-le pe toate prin Cruce, prin iubirea dusă până la moarte. Pentru cosmos, Crucea este ceea ce era Templul pentru evrei, Locul coexistenței și al întâlnirii reale dintre cele văzute și cele nevăzute ale creației. Hristos identificându-se cu Crucea, ea devine Noul Templu în care toate sunt unite în chip desăvârșit, toate cele văzute și cele nevăzute pot comunica și interfera astfel încât lumea văzută și cea nevăzută devin ca două fețe ale aceleiași realități, care prin Hristos stau în relație intrinsecă. Pentru aspectul duhovnicesc, Crucea este centrul vieții creștinului, fiind poarta de intrare la slava Învierii. Nimeni nu poate ocoli Crucea, nici ignora, nici lupta cu ea pentru că este singura realitate din care învățăm cum să ne asumăm conștienți și onești propria viață, fiind totodată mijlocul prin care trecem de la omul cel vechi, adamic, la omul cel nou, hristic.

Când Biserica ne pune în atenție prin imnologie că Hristos a făcut prin Cruce mântuire „în mijlocul pământului” (Psalmul 73, 13), nu se referă la geografie, ci la faptul că mijlocul pământului este omul, el concentrând în sine tot Universul și odată restaurat omul, prin el are loc restaurarea întregii creații văzute și nevăzute. Este și motivul pentru care în această duminică Sfânta Cruce se scoate în mare procesiune de pocăință în mijlocul bisericii și rămâne aici o săptămână (nicidecum într-o parte pe iconostas), tocmai pentru a atrage atenție că pentru orice creștin Crucea este în centru și în mijlocul tuturor gândurilor, a făptuirilor și a preocupărilor sale. Adică, toate ale vieții noastre trebuie orientate, discernute și verificate cu măsura Crucii, măsură de Iubire adâncă până la moarte în Adevăr deplin și asumate în onestitate clipă de clipă. 

În centrul Postului, Crucea apare ca un Pom al Vieții în mijlocul Raiului. Ea definește și caracterizează tot timpul celor patruzeci de zile așa cum centrul organizează totalitatea punctelor care formează un cerc. Calea ce duce la Paști va fi de acum înainte marcată și organizată de semnul crucii: este un timp răstignit care va duce la Crucea lui Hristos[3]. Deci, este și un timp răscumpărat care poartă în el energia înnoirii, iar noi prin acuitatea pocăinței și starea de trezvie născută din pocăință vom putea să ne umplem de această energie a timpului răscumpărat prin Crucea lui Hristos. De asemenea, din coasta străpunsă a lui Hristos au izvorât râurile Raiului celui nou: apa Botezului și sângele curățirii, care devin lucrătoare prin lacrimile pocăinței. Adică, ceea ce face Crucea lucrătoare este pocăința neîncetată care nu este altceva decât o neîncetată școlire în înțelesurile lui Hristos cel răstignit și înviat. În acest sens, asumarea crucii este deodată asumarea onestă a realității în care ne-a așezat Dumnezeu, exact așa cum vine ea spre noi, nemodificată de interesele noastre, conștienți fiind că această realitate este purtată continuu de Hristos pe cruce.

De la începuturile Bisericii, creștinii s-au recunoscut prin Sfânta Cruce. Era semnul lor de identificare și de distincție în același timp. Este cel mai vechi semn și o Taină atotcuprinzătoare, conținând în sine și lumea și oamenii și timpul și istoria și tot ceea ce există. Crucea este și un semn văzut astăzi, în mijlocul nostru, dar crucea este și un cuvânt, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, dar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). Crucea este cheia care ne deschide ușa raiului și așezarea ei în Postul Mare vine să ne atragă atenția că raiul zăvorât de noi înșine cu aroganțele, apostaziile, cu plăcerile, cu stăpânirile și cu toate ambițiile noastre, prin Cruce se deschide și vom ajunge la finalul Postului la Raiul cel deschis. În definitiv, Postul aceasta este o călătorie de la raiul cel închis la raiul cel deschis.

Crucea la romani era sem al respingerii totale, aplicată la două categorii de oameni: sclavii fugari a treia oară și rebelii, cei care ridicau armele împotriva imperiului. Aceștia aveau parte de un supliciu îngrozitor care să-i ducă la moarte lentă în văzul tuturor, ca astfel nimeni să nu mai îndrăznească să facă asemenea fapte. Mântuitorul nostru a avut parte de un astfel de tratament îngrozitor, sub orchestrația demonului care a lucrat prin stăpânitorii evrei, toate ca răspuns la dragostea Lui prin care a voit să ne aducă în mijlocul nostru și între noi Împărăția lui Dumnezeu, ca să fim ca El și cu El. Dar împotrivitorii au crezut că Hristos vine ca un rival și uzurpator și de aceea i-au aplicat această sentință ultimă și brutală, crezând că toate se vor încheia cu ea. Totuși, crucea în cazul lui Hristos nu a fost ultimul cuvânt împotriva lui Hristos, nici al Romei prin Pilat, nici al iudeilor prin Caiafa, ci ultimul cuvânt l-a avut Tatăl din cer, care pentru dragostea și ascultarea Fiului Său Iisus Hristos a știut să transforme crucea din semn al torturii în semn al înțelepciunii, al iubirii, al închinării, în semn total pentru că Iisus este cel care schimbă rostul crucii și din semnul urii, al violenței, al răutății noastre fără de margini și demonice care I se aplică, El nu încetează să iubească, nu încetează să binecuvinteze, nu încetează să se roage și prin aceasta transformă semnul urii în semn de îmbrățișare, de împăcare, de iertare, lucru pe care numai un Dumnezeu îl putea face. 

De atunci, Crucea devine semn al iubirii și al dragostei, semn al unei alte lumi așezată pe altă logică și citim în ea nu povestea noastră de oameni îngrozitori, care arată ce suntem în stare să facem semenilor noștri, ci în ea citim povestea lui Dumnezeu, Cel care ne iubește până la capăt și din dragoste față de noi ia asupra Sa inclusiv respingerea oamenilor și refuzul lor total. Dar Dumnezeu nu se trage înapoi, știind că noi o să-i răspundem cu ură la Fiul lui. Tatăl îi spune: „Du-te Fiule și iubește-I până la capăt, chiar dacă acest capăt este înfruntarea acestui supliciu îngrozitor”. De aceea, este suprema manifestare de dragoste, decât care alta mai mare nu există.

 Numai așa, Crucea este descoperirea Totală a lui Dumnezeu. Nu există taină care să treacă dincolo de Cruce, după cum nu poate exista Taină fără Cruce. Crucea este dovada unei Iubiri duse până la capăt și transformatoare, cea care deschide ușa tuturor Tainelor ce ne vin de la Dumnezeu, pentru că ea încheie o lume și deschide o altă lume. De aceea, o punem mereu în mijlocul vieților noastre pentru că ea ne deschide ușa raiului, a împăcării cu Dumnezeu, a reîmprietenirii noastre cu El, a familiarității cu El, de a trăi împreună cu Dumnezeu o viață de familie, ca și copii ai Lui, ca preoți ai Lui având parte de toate binecuvântările lui Dumnezeu.

Crucea este oaspetele nostru acum, la mijlocul Postului, ca să ne amintească de ceea ce va fi la sfârșitul lui. Până acum am avut ciclul dogmatic al duminicilor trecute, care ne-au rezumat esența vieții de creștin pe chipul căruia trebuie să se vadă lumina lui Dumnezeu. Dar cheia care scoate lumina dinlăuntru nostru și o face să strălucească pe fețele noastre este tot Crucea. Ea ne transformă după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Însă, prin duminicile care urmează depășim cumva postul nostru, postul de ființe adamice în care trebuie să ne recuperăm, să ne restaurăm și să facem invers decât au făcut protopărinții noștri. De acum înainte ne pregătim să postim nu pentru noi, căci nu postul nostru este important, ci postul care duce la El. A posti pentru Dumnezeu înseamnă să-I faci loc lui Dumnezeu în viața ta, să te umpli de El și de cuvintele Lui și să mergi pe urmele Lui. Restul Postului care ne-a mai rămas aceasta vrea să spună: să-L însoțim pe El pe drumul Lui spre Getsimani și spre Golgota. Acesta este supremul exercițiu și suprema pedagogie pentru noi toți. Dacă nu știm să fim alături de Iisus Hristos în suferințele Lui, atunci cum vom fi în slava Lui? Nu avem voie să fim altfel. Pentru că, dacă spunem că suntem credincioși, aceasta înseamnă că suntem fideli Lui, adică urmăm cu fidelitate și credincioșie pe Cel pe care Îl iubim. El doar aceasta așteaptă de la noi. Nu să ne punem pe Cruce în locul Lui, dar vrea să fim solidari cu El, ca prieteni ai Lui. Nu avem altă șansă decât să călătorim cu Hristos pe Cruce spre Înviere. 

Hristos a murit pe Cruce, tocmai ca nimeni să nu mai moară pe Cruce. Dar noi avem totuși un mod concret prin care participăm la Crucea Lui. Modul concret prin care fiecare creștin participă aievea la Taina Crucii Lui este Sfântul Botez, pe deplin înțeles și asumat. În Botezul asumat, împreună murim și împreună înviem cu Hristos, fapt ce ne face reali participanți la Crucea și suferințele lui Iisus Hristos. Și cu adevărat, toți creștinii care își asumă Botezul, știu și trăiesc real această Taină de participare. În definitiv, pentru noi, cei care am fost botezați în copilărie, Postul cel Mare tocmai aceasta este: Școala Botezului. Refacem retroactiv și înnoim făgăduințele Botezului: postire/ajunare, învățarea Scripturii ca hrană a sufletului postitor, exorcizarea patimilor, care își arată puterea în postire. Aceasta este rațiunea de bază a Părinților care ne-au rânduit astfel Postul cel Mare, în litera și duhul lui.

Crucea mai are, însă, și o altă înțelepciune a ei, ascunsă în faptul că toate Tainele Bisericii se fac sub Semnul Crucii. Nu există nicio Taină și nimic din lucrările Bisericii care să nu stea sub Semnul Crucii. Ele se fac sub Semnul Crucii și se primesc de către creștini sub Semnul Crucii. Aceasta arată un fapt simplu dar hotărâtor pentru viață: noi nu ne mai aparținem nouă, ci aparținem lui Dumnezeu cu orice preț. Ne scoatem din uzanța banală și ne dăruim lui Dumnezeu spre împrospătare continuă. De aceea, ne facem Semnul Crucii atunci când mâncăm pentru că vrem să mâncăm împreună cu El; ne facem Semnul Crucii atunci când vorbim, pentru ca vorbele noastre să fie ale Lui etc. Dumnezeu însuși S-a pus sub Semnul Crucii ca să ajungă la inima noastră arătându-ne că pentru El, nu suntem undeva la marginea existenței, ci dimpotrivă, ne arată că noi, oameni suntem mai importanți pentru El chiar și decât Fiul Său pe care Îl pune „la bătaie” ca să ne dovedească cât ne iubește și că vrea să fie împreună cu noi, ca să facem împreună o familie de iubire. Este o lecție de iubire pe care ne-o dă Dumnezeu Tatăl, care are o iubire răstignită înainte de întemeiere lumii (I Petru 1, 19), ceea ce arată că chiar dacă știa că vor fi niște îngeri răzvrătiți și niște adami răzvrătiți, cu toate acestea El continuă să creeze lumea și le binecuvântează în continuare, chiar și cu scuipările și insultele îngerilor și ale oamenilor care I se împotrivesc, crezând până la capăt că Iubirea răstignita poate să străbată peste orice zis despărțitor. Așadar, Crucea este mai înainte de a fi lumea și toate cele ale lumii sunt făcute în matrice crucii. 

Sunt două texte cheie în Noul Testament care pot rezuma teologia Crucii: „Cel care va voi să-și scape sufletul său îl va pierde” (Marcu 8, 34) și „Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul său Fiu L-a dat la moarte, ca tot cel care crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). În consecință, Cruce rămâne cheia tuturor Tainelor Vieții. Este și începutul și mijlocul și sfârșitul Vieții, motiv pentru care este astăzi așezată în mijlocul Bisericii, ca în mijlocul cosmosului pentru a fi în centrul vieții noastre ca să ne bucurăm de această fascinantă înțelepciune pe care o ascunde în ea.