Încă din primele zile ale sale, Biserica creștină a cunoscut suferința, prigoana și lacrimile, toate asumate în slăvirea Mântuitorului Iisus Hristos, Care Și-a întins mâinile de bunăvoie pe Cruce. Fugăriți din locurile publice, obligați să se roage în catacombe, la marginea orașelor și în cimitirele dispărute, creștinii trăiau realitatea morții pentru credința lor în Răstignitul Hristos.

În aceste condiții dure, credința lor era pe măsură. Din toate clasele sociale, de la nobili până la cei săraci, de unde nu te așteptai, mai răsărea un mărturisitor al lui Hristos. Deși poruncile comunității erau să fugă din calea persecutorilor, în istorie avem multe exemple de creștini care și-au dorit din tot sufletul cununa martirului. Un exemplu grăitor este teologul Origen – cel mai fecund scriitor creștin, care a suferit toată viața pentru faptul că familia l-a închis în casă, în timpul persecuției împăratului Dioclețian și nu a avut ocazia să fie socotit în rândul martirilor.

Dorul de martiraj – o nebunie pentru omul contemporan, era o realitate în secolul al III-lea. Bătrâni și tineri lepădau toată cinstea politică cu care erau încununați și urmau la moarte lui Hristos. Istoria creștinismului ne zugrăvește o mulțime de tineri care, de bunăvoie, s-au lepădat de lume. Șirul martirilor a început cu Sfântul Arhidiacon Ștefan, urmând mulți dintre Apostoli, continuând cu Sfinții Dimitrie, Gheorghe, Procopie, Iulian, Chiriachi, Talaleu, sfinți pe care îi pomenim aproape zilnic în cultul nostru liturgic.

Observând numele martirilor înscriși în conștiința liturgică, observăm și foarte multe femei care au ales moartea, în locul vieții. Șirul mucenițelor sau al martirelor se deschide în istoria mântuirii cu Sfânta Mare Muceniță și întocmai cu Apostolii Tecla.

Născută în cetatea Iconium din Asia Mică, a fost convertită la credința creștină prin propovăduirea Sfântul Apostol Pavel, care ajunge în oraș în prima călătorie misionară, în jurul anului 44. În casa ucenicului Onisifor, tânăra Tecla a auzit taina cea mare a creștinismului. În mintea ei nu putea să înțeleagă: „Cum poate să moară Dumnezeu? Ce propovăduiește acest om?”.

Căutând răspunsul, a lăsat toate, urmând Sfântului Apostol Pavel, chiar și atunci când acesta a fost închis. Credința i-a pătruns în suflet, văzând faptele apostolului. Când Pavel a fost alungat din oraș de către autoritățile păgâne, Sfânta Tecla a refuzat să se dezlipească de părintele său în credință, cu toate lacrimile, amenințările și argumentele pe care mama ei și guvernatorul le-au putut aduce. Atunci, mama ei, înfuriată, l-a convins pe judecător să o condamne la moarte prin ardere de vie. Încurajată de dragostea ei pentru Hristos, ea a făcut semnul Crucii peste flăcări și a fost înconjurată de lumină, rămânând neatinsă de flăcări. Ploaia și grindina au stins focul, Tecla rămânând nevătămată. Neizbutind în planul său, guvernatorul a poruncit ca Sfânta să fie dată la fiare. Imaginea a adus pe mulți contemporani la credința creștină: fecioara creștină goală și fiarele așezate cuminți, la picioarele tinerei. „Deci, văzând poporul că fiarele cu nimic nu vătămau pe Sfânta, a strigat cu mare glas: Mare este Dumnezeul pe Care-L cinstește Tecla!, și așa au slobozit pe Sfânta”.

După regăsirea cu Sfântul Pavel, tânăra s-a retras într-o regiune pustie și aspră din Seleucia Isauriei, teritoriu aflat în actuala Sirie. Aici și-a închinat viața lui Dumnezeu și slujirii celor aflați în suferință.

La vârsta de 90 de ani, a trecut prin ultima încercare a vieții. Fugărită de către preoții religiei idolatre, Sfânta Tecla L-a chemat pe Mântuitorul în ajutorul ei. În acel moment, o piatră din munte s-a despicat și a acoperit-o, Sfânta dându-și astfel sufletul în mâinile Domnului.

O viață închinată lui Dumnezeu, care a început de la o simplă întrebare răsărită în vremea tinereții. Sfânta Tecla, sărbătorită în toată Biserica Ortodoxă, a rămas în conștiința creștină drept prima femeie creștină care a ales calea cea strâmtă a martirajului.