Cu cât vrem să fim mai mari, cu atât suntem mai departe de Dumnezeu. Smerenia, dintr-o virtute absolută a creştinului, tinde să devină o muncă jenantă, greu de purtat, aproape imposibil de cultivat. Astăzi, bătălia dintre viaţa terestră şi viaţa de apoi a fost câştigată de cea dintâi (Lucian Boia), războiul continuă.

Mai demult era Dumnezeu mai jos, ne vedea mai bine, zicea maica. Acum, s-a suit sus rău, nu mai are ochi pentru noi. Şi ofta. (M. Sorescu, Când era Dumnezeu mai jos)

De la Întruparea lui Hristos, omenirea a făcut ce a făcut şi L-a trimis pe Dumnezeu iarăşi acolo sus. Nu ne place să-I fim vecini şi gata. Nu putem să-I acceptăm Măreţia, Veşnicia, Frumuseţea, Bunătatea şi, în acest fel, ajungem mici (muşuroaie de furnici - Eminescu), grabnic trecători prin lume, urâţi şi răi. Ne place să ne lăudăm, nouă românilor, în ultimul timp; lucrurile care ar trebui să fie profunde le vrem mari. Am ajuns să intrăm în Cartea Recordurilor cu cel mai mare drapel naţional (gest datorat unui post TV condus de un pastor; câţi saci de nisip au fost necesari pentru a ţine acest drapel întins pe pământ, spre a fi măsurat?!, mai repede ne-am fi măsurat păcatele...); am ajuns să ne lăudăm că avem cel mai mare drapel din lume, deşi omului i se cuvine a se lăuda numai în Crucea Domnului Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru el şi el pentru lume (Galateni 6,14). Extraordinară laudă pe care n-o mai înţelegem: prin Cruce lumea este răstignită pentru tine şi tu pentru lume. Între lume şi Cruce există o legătură care naşte uneori, adică în clipele de slavă, de luciditate, o pioasă contopire. Putem defini această legătură simplu: Crucea este Drapelul creştinului care orientează către Dumnezeu. Crucea identifică, drapelul naţional individualizează, Crucea trebuie iubită şi cinstită, drapelul naţional trebuie respectat. Pentru drapelul naţional poţi muri, numai pentru Crucea lui Hristos te poţi jertfi.

Inversând priorităţile, acestea nu mai sunt priorităţi, trăim într-o amăgire totală. O elevă a unui liceu din Covasna a demonstrat, fără să vrea, sunt convins, că drapelul naţional poate să irite, să tulbure apele istoriei nu spre vindecare, ci spre adâncirea rănilor. A ajuns jenant să purtăm o cruciuliţă la piepturile noastre, deşi cred că acest fapt nu ar sminti pe nimeni, ştiut fiind că Sfânta Cruce împacă oamenii şi omoară vrăjmăşiile (Efeseni 2,16).

Este atât de greu să îmbrăţişăm Crucea, când ea oricum ne îmbrăţişează, ne înalţă, şi omoară în noi ceea ce este mai josnic, adică mândria.

Drapelul naţional ne arată că aparţinem unui teritoriu şi acest teritoriu ne aparţine, ne dă stabilitate şi înrădăcinare în pământ, doar Crucea ne înrădăcinează în cer.

Trecând pe lângă multe biserici ortodoxe, putem zări prima dată drapelul naţional (Tricolorul) şi mai pe urmă, mai sus, ce-i drept, pe cel creştin (Crucea). Nu ştiu dacă este bine. Poate Cineva ştie...

Oricum, în acest an închinat Sfinţilor Împăraţi întocmai cu Apostolii Constantin cel Mare şi Elena, să nu uităm că Sfânta Cruce a fost regăsită şi înălţată, iar noi, în loc să strigăm Doamne miluieşte-ne!, în loc să ne regăsim şi să ne înălţăm, am confecţionat cel mai mare drapel din lume, l-am culcat pe nu ştiu câte hectare de pământ şi am pus pe el saci de nisip.

Să nu-l ia vântul!