În acest timp binecuvântat al mântuirii noastre, Sfânta Biserică ne prilejuiește zile pline de bucurie duhovnicească închinate Praznicului Sfintei Cruci, prin care a venit bucurie la întreg neamul omenesc, deoarece, prin Jertfa lui Hristos de pe Muntele Golgota, am fost împăcați cu Tatăl, primind, prin aceasta, Înviere, viață, lumină și nădejde.

Prin pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Marcu (8, 34-38), care se va citi în cadrul Sfintei Liturghii, ni se descoperă adânci înțelesuri și sensuri duhovnicești ale Crucii, dincolo de acest semn binecuvântat, de aspectele istorice legate de Sfintele Pătimiri și a descoperii acesteia de către Sfânta Împărăteasă Elena.

În puținele rânduri ale acestui text biblic vedem chemarea Mântuitorului: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34), ce constituie una dintre cele mai profunde afirmații ale Evangheliei cu privire la vocația creștină. Hristos nu propune nimănui un drum al confortului, al afirmării de sine sau al succesului după criteriile lumii, ci un drum al comuniunii cu El, iar acest drum trece prin Cruce. Din aceste motive și multe altele, crucea creștinului nu este o simplă acumulare a necazurilor vieții, ci asumarea lor în comuniune cu Hristos și transformarea lor într-un spațiu al credinței, al răbdării și al iubirii. Este de fapt, o „poartă a tainelor”, așa cum spune Sfântul Isaac Sirul.

„Să se lepede de sine”. Prima treaptă a urmării lui Hristos este lepădarea de sine. Aceasta nu înseamnă disprețuirea sau negarea persoanei umane, pentru că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu este vorba despre anularea personalității, ci despre renunțarea la egoismul care îl așază pe om în centrul existenței sale. Omul nu își pierde niciodată libertatea atunci când se apropie de Dumnezeu, ci își descoperă adevărata libertate: libertatea de a iubi, de a ierta și de a fi în slujba binelui.

„Să-și ia crucea”. Care cruce? Desigur, crucea personală. Fiecare om are propriile sale încercări, responsabilități, limite, pierderi și lupte interioare. Însă Evanghelia nu ne cere să purtăm crucea cu deznădejde, ci să o purtăm împreună cu Hristos. De altfel, împreună cu Îngerul păzitor încredințat la Taina Sfântului Botez fiecare dintre noi primim și o cruce pe care trebuie să o purtăm cu demnitate, indiferent cât de grea ar putea fi. Crucea nu ne promite absența durerii, a necazului și a suferinței, ci prezența lui Hristos în mijlocul acestora.

„Și să-Mi urmeze Mie”. Creștinismul nu este doar acceptarea unor principii morale sau intelectuale, ci și urmarea unei Persoane: Iisus Hristos. A-L urma pe Mântuitorul înseamnă a-I asuma modul de a fi: smerenia Sa, iubirea Sa, ascultarea Sa față de Tatăl, compasiunea Sa față de omul căzut și disponibilitatea de a Se dărui pentru ceilalți. Suntem chemați să rămânem în comuniune cu El, Cel care a trecut prin Cruce și a deschis prin Înviere, perspectiva vieții veșnice.

Crucea devine, astfel, nu doar un obiect de cult, ci chiar un mod de existență pentru fiecare în parte. A ne lua crucea înseamnă și o invitație la maturitate duhovnicească, adică de a nu-L părăsi pe Hristos atunci când suferința vine. Asumarea crucii devine roditoare și înfloritoare atunci când este purtată împreună cu Hristos. 

Crucea noastră nu este întotdeauna ceea ce am fi ales. De multe ori, am dori o viață fără încercări, fără pierderi, fără dezamăgiri și așa mai departe. Însă maturitatea duhovnicească începe atunci când nu mai întrebăm doar: „De ce mi se întâmplă mie?” sau „Oare cu ce am greșit”, ci și: „Doamne, ce mă înveți prin această încercare?” Pentru că Dumnezeu întotdeauna ne atrage atenția în mod pedagogic.

Prin urmare, cel care merge cu Hristos spre Cruce descoperă că drumul nu se încheie la Golgota. Nu s-a încheiat niciodată, fiindcă dincolo de Cruce se află Învierea, iar dincolo de jertfa iubirii se află comuniunea veșnică cu Dumnezeu! Amin.