Ramură a patologiei istorice care încearcă „explicarea prin ştiinţele biologice a datelor pe care ni le furnizează tezele istorice, date reunite şi controlate de instrumentul ştiinţific, cu dublul scop de a servi atât ştiinţa medicală, cât şi istoria“, psihopatologia istorică urmăreşte, printre altele, să privească personajele care au jucat un rol în istorie ca pe simpli indivizi, ale căror afecţiuni psihice ar fi putut influenţa unele fapte sau hotărâri istorice. Iată cum se prezintă (în viziunea lui Paul Ştefănescu) profilul psihopatologic al unora dintre domnitorii noştri:

- Vlad Ţepeş, domnitor de o scrupulozitate extremă şi cu un orgoliu nemăsurat, s-a remarcat prin măsuri de mare cruzime. De fapt, cruzimea apare ca o tară ereditată la toţi descendenţii lui Vlad Dracul - Vlad Ţepeş - Mihnea cel Rău. Se ştie că Vlad Ţepeş se mânia brusc şi lua hotărâri pripite, caracteristică a tulburării psihice diagnosticată ca ciclotimie. Ciclotimicii au mari oscilaţii afective. Astfel, pe Tudora, ţiitoarea sa, pe care o iubea foarte mult, a ucis-o într-un moment de furie, cu propria mână. Pentru a răzbuna faptul că unul dintre fraţii săi a fost insultat de nişte boieri din Târgovişte, şi-a trimis oastea în acest orăşel, pe care l-a cucerit (în ziua de Paşte) după un scurt asediu şi a ordonat asasinarea unui mare număr de negustori şi jefuirea oraşului. Tot la Târgovişte, Vlad Ţepeş a ordonat adunarea cerşetorilor, vagabonzilor şi infirmilor într-o magazie, cu promisiunea că-i va îmbrăca şi îi va hrăni, după care, în toiul petrecerii, a dat foc localului, lăsându-i să piară în flăcări pe toţi cei dinăuntru.

Cu toate aceste fapte, unii psihiatri consideră că Vlad Ţepeş nu a suferit de tulburări mentale, ci doar a avut o personalitate puternică, cu labilitate psihică, ranchiună şi gelozie, combinaţie care conduce la reacţii afective violente şi periculoase;

- Alexandru Lăpuşneanu, care se numea înainte de a domni Petrea Stolnicul, a fost ales domn de către boierii pribegiţi în Polonia. După câţiva ani de domnie liniştită, este înlăturat de pe tron de către Despot Vodă şi se refugiază la Istambul. Este reinstaurat domn, cu sprijinul turcilor, şi se răzbună pe boierii trădători, pe care îi decapitează (în funcţie de surse au fost decapitaţi 12, 47 sau 60 de boieri). Din cronica lui Grigore Ureche aflăm că pentru a păstra ordinea internă, „acest Alexandru Vodă zic că au fost scoţând ochii oamenilor şi pre mulţi au sluţit în domnia lui“. În privinţa personalităţii sale există numeroase controverse. Unii cercetători (printre care şi Nicolae Iorga) îl consideră pe Lăpuşneanu un psihopat. Dincolo de uciderea boierilor se mai remarcă lipsa oricărui simţ moral, în acest sens existând argumentul căsătoriei cu domniţa Ruxandra, după ce a ordonat sugrumarea mamei acesteia. De altfel, din cronici ar reieşi că Ruxandra s-a răzbunat, otrăvindu-l.

Pe de altă parte există istorici (printre care C. Giurescu), care consideră că Alexandru Lăpuşneanu a fost un mare om politic al vremii sale şi un demn urmaş al lui Petru Rareş şi Ştefan cel Mare.

Din diverse surse se constată că personalitatea domnului prezenta numeroase aspecte contradictorii, cum ar fi faptul că era foarte evlavios, dar comitea măceluri înspăimântătoare, şi-a schimbat numele, a schimbat capitala ţării, oscilând mereu între expansivitate şi depresie.

Se ştie că Alexandru Lăpuşneanu a avut înclinaţii religioase puternice, ilustrate şi prin bisericile pe care le-a zidit în Moldova şi în afara ei. Există mărturii că domnitorul a oferit un ajutor substanţial bisericii din Lvov (Polonia), pentru ca preotul să „intervină pe lângă Dumnezeu“ să-i ierte păcatele (mai ales uciderea fără milă a unor boieri şi supuşi). De aici se vede că Vodă nu era un mistic în sensul propriu al cuvântului, iar evlavia sa pornea din anxietate, în cursul unor stări depresive.