Pentru teologia de astăzi există o știință teologică care câștigă din ce în ce mai mulți aderenți, numită știința receptării. Cum anume au fost „crezuți” în critica patristică, adică a Părinților Bisericii ce le-au urmat cei doi Apostoli? Tema nu e așa ușoară cum pare și încercarea mea se voiește una care mai degrabă să vă cheme la o lectură mai adâncă a textelor Apostolilor și textelor celor care s-au hrănit duhovnicește din scrierile și modul lor de a fi creștini. Sfinții Părinți au vorbit adesea despre Sfinții Apostoli Petru și Pavel ca despre cei doi mari stâlpi ai Bisericii, fiecare având daruri diferite, dar aceeași credință și aceeași slujire în Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur scria despre Sfântul Petru: „Petru, gura apostolilor, căpetenia corului ucenicilor, stâlpul Bisericii.” El în mod repetat subliniază curajul lui Petru după Pogorârea Duhului Sfânt și puterea pocăinței sale după lepădarea de Hristos. Despre Sfântul Pavel scrie „Pavel a întrecut pe toți prin dragostea sa către Hristos”. În omiliile sale, multe cu referire tocmai la epistolele pauline, Ioan Gură de Aur îl numește pe Pavel „vas ales” și admiră neoboseala lui în propovăduire și suferințele îndurate pentru Evanghelie. Sfântul Augustin vorbește  despre cei doi apostoli, scriind: „Într-o singură zi prăznuim pătimirea amândurora. Deși au pătimit în zile diferite, ei au fost una. Petru a mers înainte, Pavel a urmat. Amândoi au slujit aceluiași Domn.” Augustin evidențiază unitatea lor în credință și în mărturisirea lui Hristos.

Pentru mine, una dintre cele mai frumoase referiri despre Sfântul Petru este aceea oferită de Sfântul Ambrozie al Milanoului: „Unde este Petru, acolo este Biserica”. Prin aceasta, Ambrozie arată importanța mărturisirii de credință a lui Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16). Sfântul Chiril al Alexandriei scrie și el despre Petru: „Petru a fost pus ca învățător al celor chemați la credință.” El vede în Petru modelul mărturisitorului adevăratei credințe în dumnezeirea lui Hristos. Una dintre cele mai frumoase afirmații o descoperim la  Sfântul Efrem Sirul care scrie despre Petru și Pavel: „Petru este limba ucenicilor, iar Pavel este trâmbița cerului.” Această imagine poetică exprimă rolul lor complementar în vestirea Evangheliei.

Desigur, Sfinții Părinți au văzut în Petru și Pavel nu doar două personalități istorice, ci două icoane ale lucrării lui Dumnezeu în om. Unul chemat dintre pescari, celălalt dintre învățații Legii. Unul care L-a urmat pe Hristos în timpul vieții Sale pământești, celălalt chemat după Înviere. Unul care s-a lepădat și s-a pocăit, celălalt care a prigonit și s-a convertit. Amândoi au devenit apostoli ai harului. În omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur revine mereu la pocăința lui Petru: „Căderea lui Petru n-a fost îngăduită ca să-l piardă, ci ca să-l facă mai smerit.” El arată că Dumnezeu a îngăduit lepădarea pentru ca Petru să cunoască propria slăbiciune și să poată întări pe alții în lupta lor. Comentând cuvintele lui Hristos: „Paște oile Mele” (Ioan 21), Sfântul Ioan spune: „Domnul îi încredințează turma nu pentru că Petru ar fi fost fără greșeală, ci pentru că și-a arătat dragostea și pocăința.” Pentru Ioan Gură de Aur, adevărata întâietate a lui Petru nu stă în puterea vreunui primat, ci în iubirea față de Hristos. Despre Pavel, același Părinte vorbește cu o admirație extraordinară: „Ce este omul acesta? Om și înger deopotrivă. Era pretutindeni și nicăieri nu era legat de pământ.” În Omiliile de laudă aduse Sfântului Pavel, el îl descrie ca pe omul care a ajuns la cea mai mare măsură a iubirii de Dumnezeu. Comentând cuvântul: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20), Sfântul Ioan spune că Pavel ajunsese să aibă voința atât de unită cu cea a lui Hristos, încât întreaga lui viață devenise slujire.

În Predica (Sermo) 295, Fericitul Augustin spune: „O singură zi este consacrată sărbătorii celor doi apostoli. Ei erau doi, dar una erau în Hristos”. El explică faptul că Biserica îi pomenește împreună pentru că mărturia lor este una singură. Despre diferențele dintre ei: „Petru a fost primul dintre apostoli, Pavel ultimul chemat; dar harul lui Dumnezeu i-a făcut egali în slavă.” Un alt glas de referință este cel al Sfântului Leon cel Mare, Papa Leon I (cinstit ca sfânt și în Ortodoxie) care are numeroase predici despre Petru și Pavel. Despre Petru afirmă: „În întreaga Biserică, Petru spune zilnic: Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” El arată astfel că mărturisirea lui Petru continuă în fiecare creștin care mărturisește dreapta credință. Despre Petru și Pavel împreună priviți scrie: „Pe acești doi bărbați i-a ales Dumnezeu să lumineze lumea întreagă.”

Iconologia lor în opera Fericitului Augustin ne este la îndemână prin câteva predici celebre dedicate Sfinților Apostoli Petru și Pavel – în special Sermo 295 și Sermo 296, rostite la sărbătoarea lor.  El subliniază atât unitatea celor doi apostoli, cât și diferența chemării lor. Un pasaj foarte cunoscut spune: „Într-o singură zi prăznuim pătimirea celor doi apostoli. Dar ei doi erau una. Deși au pătimit în zile diferite, ei erau una. Petru a mers înainte, Pavel l-a urmat. Prăznuim ziua de sărbătoare sfințită pentru noi prin sângele lor”. Augustin vede în Petru și Pavel două chipuri ale aceleiași Biserici. Petru reprezintă adesea Biserica provenită dintre iudei și mărturisirea credinței în Hristos. Pavel reprezintă apostolatul către neamuri și puterea harului care îl transformă pe prigonitor în apostol. Despre Pavel, Augustin admiră convertirea sa uimitoare: „Saul, prigonitorul, a devenit Pavel, propovăduitorul; lupul s-a prefăcut în păstor.” (idee frecventă în predicile sale despre Sfântul Pavel). Despre Petru, Augustin accentuează că puterea lui nu vine din el însuși, ci din harul lui Hristos. Petru este tare nu prin firea sa omenească, ci prin credința pe care a mărturisit-o. Mesajul central al lui Augustin la sărbătoarea lor este că Petru și Pavel au avut caractere și misiuni diferite, au slujit aceluiași Domn, au mărturisit aceeași credință și au primit aceeași cunună a muceniciei la Roma. Am putea spune că o singură zi este consacrată celor doi apostoli. Dar asta și ei pentru că erau una. Chiar dacă au pătimit în zile diferite, au fost una în Hristos. Și au strălucit în zorii zilei celei neînserată. 

În tezaurul Ortodoxiei se păstrează gândurile Sfântului Grigorie Palama. În cuvântările sale la Sfinții Apostoli, Grigorie Palama spune că Petru și Pavel sunt: „Cele două aripi ale cunoașterii lui Dumnezeu.” Petru reprezintă experiența directă a lui Hristos, iar Pavel descoperirea tainelor dumnezeiești prin har. Sfântul Grigorie observă că amândoi au fost transformați prin întâlnirea cu Hristos. Petru prin chemarea de la Marea Galileii iar Pavel prin lumina de pe drumul Damascului. Lui se adaugă Sfântul Nicodim Aghioritul care în textul Sinaxar, el remarcă faptul că: „Petru a vărsat lacrimi pentru lepădare, iar Pavel pentru prigonirea Bisericii.” Astfel, cei doi devin modele ale pocăinței adevărate.

Pentru cititorul ortodox al textelor patristice propun și două lecturi a doi teologi importanți ai creștinismului apusean, sfinți propovăduitori. Primul dintre ei Sfântul Anton de Padova. Acesta a avut o mare evlavie față de Sfinții Apostoli și îi prezenta ca modele ale vieții creștine. În predicile sale, el sublinia că Apostolii au fost oameni transformați de întâlnirea cu Hristos și trimiși să vestească Evanghelia lumii întregi. Un gând inspirat din învățătura sa despre Apostoli este: „Apostolii au primit lumina lui Hristos și au devenit ei înșiși lumină pentru lume, vestind adevărul prin cuvânt și prin exemplul vieții.” Sfântul Anton îi vedea pe Apostoli ca martori ai Învierii lui Hristos, stâlpi ai Bisericii, modele de credință, curaj și ascultare de Dumnezeu și vestitori ai Evangheliei până la sacrificiul vieții. 

Sfântul Bernard de Clairvaux (1090–1153) are câteva predici foarte frumoase dedicate Sfinților Apostoli Petru și Pavel. În prima sa predică pentru sărbătoarea lor, îi numește: „Petru și Pavel sunt învățătorii noștri; ei au învățat calea vieții de la Învățătorul tuturor și continuă să ne-o învețe și nouă”. Bernard îi vede ca pe două „lumini mari” așezate de Dumnezeu în Biserică: „Două mari făclii pe care Dumnezeu le-a pus în trupul Bisericii Sale, ca doi ochi ce răspândesc o lumină îndoită”. Un aspect deosebit de profund la Bernard este că îi prezintă pe Petru și Pavel nu doar ca apostoli, ci și ca păcătoși iertați. El spune că Dumnezeu ni i-a dat ca mijlocitori tocmai pentru că au cunoscut slăbiciunea omenească și mila divină: „Dumnezeu ni i-a dat pe acești oameni, care sunt în același timp oameni și păcătoși, chiar foarte mari păcătoși, pentru ca, prin propria lor experiență, să știe să fie milostivi cu alții.” Despre Petru amintește lepădarea sa de Hristos și iertarea primită, iar despre Pavel amintește faptul că a fost prigonitor al Bisericii înainte de convertire. Tocmai de aceea, creștinul nu trebuie să deznădăjduiască de propriile păcate, ci să privească la harul care i-a transformat pe cei doi apostoli. Mesajul central al lui Bernard este că Petru și Pavel sunt dovezi vii că mila lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul omului. Ei sunt călăuze sigure către Hristos și modele de convertire, credință și iubire. El încheie una dintre omiliile sale astfel: „Petru și Pavel sunt învățătorii noștri; ei au învățat calea vieții de la Învățătorul tuturor și continuă să ne învețe și astăzi”. Un text atribuit Sfântului Bernard de Clairvaux preluat chiar din ceea ce numim Predica I la Sfinții Petru și Pavel consemnează: „Petru și Pavel sunt învățătorii noștri. Ei au învățat calea vieții de la Unicul Învățător al tuturor și continuă să ne-o arate și astăzi. Nu este puțin lucru să ai asemenea dascăli. Ei ne învață nu numai prin cuvinte, ci și prin pilda vieții lor. Petru a căzut, dar s-a ridicat prin lacrimi; Pavel a prigonit Biserica, dar a fost schimbat prin har. Astfel, niciun păcătos nu trebuie să deznădăjduiască de mântuire, văzând cât de mare este mila lui Dumnezeu.” Un alt fragment, foarte cunoscut, din aceeași tradiție de predicare a lui Bernard consemnează un ecou al gândirii sale omiletice: „Dumnezeu mi i-a dat pe acești doi oameni ca ocrotitori și mijlocitori. Ei sunt mari sfinți, dar au fost și mari păcătoși. Tocmai de aceea știu să fie milostivi cu cei slabi, căci au cunoscut ei înșiși slăbiciunea omenească și puterea iertării dumnezeiești.” Tot lui îi aparține o rostire teologică de mare transparență: „În Petru strălucește tăria credinței, iar în Pavel arde focul iubirii și al vestirii Evangheliei. Împreună, ei sunt ca doi ochi ai Bisericii, prin care trupul lui Hristos vede adevărul.” Aceste texte, în viziunea mea, rezumă foarte bine viziunea lui Bernard: Petru și Pavel sunt nu doar stâlpi ai Bisericii, ci și mărturii vii ale milei lui Dumnezeu care transformă păcătosul în sfânt.

În slujbele Bisericii Ortodoxe, cei doi sunt numiți „Căpeteniile Apostolilor”, „Învățătorii lumii”, „Stâlpii Bisericii”  și „Pescarii oamenilor și luminătorii universului”. N-ar fi rău să reținem pentru ziua prăznuirii lor troparul lor: „Pe cei ce între Apostoli sunt mai întâi pe scaun șezători și ai lumii învățători, pe Stăpânul tuturor rugați-L, Petru și Pavel, pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă.” Mesajul central al Sfinților Părinți este că Petru și Pavel nu trebuie opuși unul altuia. Petru reprezintă tăria mărturisirii și a pocăinței, iar Pavel râvna misionară și adâncimea teologiei. Împreună, ei arată cum harul lui Dumnezeu lucrează diferit în oameni, dar îi conduce pe toți la aceeași sfințenie și slujire a lui Hristos. Dăruindu-ne sufletelor noastre mare milă!