Astăzi Biserica înalță înaintea noastră Sfânta Cruce și ne cheamă să ne ridicăm privirea spre ea. Nu pentru ca ochii noștri să rămână pironiți asupra suferinței și nici pentru a ne spune că durerea ar fi ultimul adevăr al vieții omenești, ci pentru ca, privind Crucea, să-L vedem pe Hristos și, văzându-L pe Hristos, să înțelegem până unde merge iubirea lui Dumnezeu pentru om. Într-o lume care ne învață să ne salvăm pe noi înșine, să fugim de sacrificiu și să măsurăm fericirea prin confort, Biserica așază în mijlocul nostru un Dumnezeu Care nu Se salvează pe Sine, ci Se dăruiește pe Sine. Crucea rămâne astfel marea întrebare pusă de Dumnezeu înaintea omului: ce faci cu iubirea Celui Care S-a răstignit pentru tine? Crucea nu este doar un obiect pe care îl cinstim și nici numai amintirea unui eveniment petrecut cândva, pe Golgota. Crucea este locul în care Dumnezeu îl caută pe om până în adâncul căderii sale. Acolo, Hristos ia asupra Sa păcatul, rana, singurătatea și moartea noastră și le poartă până la capăt, pentru ca nimeni să nu mai poată spune: „Dumnezeu nu știe prin ce trec”. Dumnezeu știe. A fost trădat, părăsit, batjocorit, lovit, răstignit. A cunoscut lacrima omului și frica omului, a intrat în moartea omului și tocmai de aceea Crucea Lui a devenit locul în care nici cea mai adâncă suferință omenească nu mai este lipsită de prezența lui Dumnezeu.

De aceea, chemarea acestei zile nu este doar „priviți Crucea”, ci mult mai mult: veniți la Crucea lui Hristos, apropiați-vă de ea, aduceți acolo tot ceea ce sunteți, tot ceea ce vă doare, tot ceea ce vă apasă, tot ceea ce vă rușinează, tot ceea ce nu mai știți să purtați singuri! Veniți cu rănile ascunse, cu păcatele purtate ani întregi, cu întrebările fără răspuns, cu oamenii pentru care plângeți, cu frica zilei de mâine, cu neputința de a ierta, cu neputința de a vă ierta chiar pe voi înșivă, pentru că înaintea Celui răstignit omul nu mai are nevoie să se prefacă. Acolo cad măștile, acolo nu mai suntem funcțiile noastre, succesele noastre, imaginea noastră înaintea lumii; acolo suntem doar oameni care au nevoie de Dumnezeu. Și tocmai aici începe problema noastră: ne-am obișnuit atât de mult cu Crucea, încât riscăm să nu ne mai cutremure. O purtăm la gât, o atârnăm pe pereți, o vedem pe turlele bisericilor și ne însemnăm cu ea trupul, dar putem face toate acestea fără să îngăduim Crucii să ne schimbe inima. Or, Crucea nu ne-a fost dată numai pentru a fi purtată pe piept, ci pentru a fi primită în viață. Nu este suficient să o sărutăm dacă refuzăm să iubim asemenea Celui răstignit; nu este suficient să facem semnul Crucii dacă mâna care se închină devine apoi mâna care rănește; nu putem îngenunchea înaintea lui Hristos răstignit și, ridicându-ne de acolo, să continuăm să-i răstignim pe ceilalți prin judecată, bârfă, răutate și neiertare. Crucea cere convertire, cere schimbare, cere adevăr. Nu admirație de câteva clipe, nu emoție trecătoare, ci viață schimbată. Atunci când Hristos spune: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”, El nu ne invită la o viață mai tristă, ci la una mai adevărată. Lepădarea de sine nu înseamnă anularea omului, ci eliberarea lui de tirania propriului ego. Înseamnă să moară în noi ceea ce ne împiedică să iubim, pentru ca în noi să poată trăi Hristos. Și atunci Crucea ne pune întrebarea de care nu ne putem ascunde: ce trebuie răstignit în mine pentru ca Hristos să învie în mine? Poate orgoliul care nu mă lasă să cer iertare, poate resentimentul pe care îl port de ani întregi, poate judecata aproapelui, poate patima ascunsă, poate minciuna cu care m-am obișnuit, poate egoismul care mă face să cred că toată lumea trebuie să se învârtă în jurul meu, poate răceala față de Dumnezeu, poate rugăciunea abandonată, poate nepăsarea față de omul care suferă lângă mine.

Noi vrem adeseori ca Dumnezeu să schimbe împrejurările vieții noastre, dar Crucea ne întreabă dacă suntem gata să-I permitem lui Dumnezeu să ne schimbe pe noi. Vrem să dispară problemele, dar poate Dumnezeu vrea să dispară ura din noi; vrem să se schimbe celălalt, dar poate Dumnezeu bate la ușa inimii noastre; vrem pace în familie, dar nu vrem să renunțăm la ultimul cuvânt; vrem iertarea lui Dumnezeu, dar ținem cu grijă socoteala greșelilor aproapelui. Vrem Învierea, dar nu vrem să moară nimic din omul nostru vechi. Or, nu există Înviere fără această trecere. Crucea și Învierea nu pot fi despărțite. Dacă ne oprim în Vinerea Mare, vedem numai sânge, piroane, lacrimi și un mormânt. Dar dacă mergem până în dimineața celei de-a treia zile, totul se schimbă: piatra este răsturnată, mormântul este gol, iar ceea ce părea înfrângerea lui Dumnezeu se descoperă ca început al biruinței. La Golgota lumea a crezut că L-a redus pe Hristos la tăcere. A pus piroane în mâinile Lui, suliță în coastă, piatră peste mormânt și pază înaintea pietrei. Omenește vorbind, totul se terminase. Dar Dumnezeu nu terminase. Și aceasta este una dintre cele mai puternice vești ale Crucii: Dumnezeu poate continua acolo unde tu crezi că totul s-a terminat. Poate continua după o cădere, după un păcat greu, după un eșec, după ani de rătăcire, atunci când ceilalți au renunțat la tine și chiar atunci când tu ai început să renunți la tine. Noi punem punct foarte repede; Dumnezeu poate vedea începutul unei alte pagini. Noi spunem: „Nu mai există nicio șansă”, iar Hristos răstignit ne arată că iubirea lui Dumnezeu merge până în locurile în care omul nu mai vede nicio ieșire.

De aceea, dacă ai căzut, dacă ai păcătuit, dacă ai obosit, dacă porți o durere pe care nu o poți explica nimănui, dacă nu mai știi să te rogi, dacă te rușinezi de tine, dacă ți se pare că este prea târziu, nu fugi de Hristos: vino la Cruce, stai înaintea ei și spune măcar „Doamne, sunt aici”. Nu te ascunde tocmai acum. Nu lăsa rușinea să te îndepărteze. Nu lăsa deznădejdea să-ți spună că ușa s-a închis. Crucea spune exact contrariul: vino, nu pentru că ești vrednic, ci pentru că El te iubește; vino nu pentru că ai rezolvat totul, ci pentru că singur nu poți rezolva totul; vino nu după ce te-ai vindecat, ci tocmai pentru că ai nevoie de vindecare. Aceasta este nebunia frumoasă a Evangheliei: noi credem adeseori că trebuie mai întâi să ne facem buni și apoi să venim la Dumnezeu, în timp ce Hristos ne cheamă să venim tocmai pentru ca El să înceapă să ne facă vii. Uitați-vă la tâlharul de pe cruce. Ce mai putea repara? Nu mai avea timp să-și reconstruiască viața, nu mai putea întoarce anii pierduți și nu mai putea coborî să repare răul făcut. Avea însă ceva ce Dumnezeu nu disprețuiește niciodată: o inimă care, în ultima clipă, se întoarce. „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta!” Iar răspunsul lui Hristos deschide cerul: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

Atât de aproape sunt Crucea și Raiul, atât de aproape pot fi pocăința și Învierea. De aceea nimeni să nu spună: „Pentru mine este prea târziu”. Câtă vreme inima poate striga „Doamne!”, drumul nu este închis. Câtă vreme omul se poate întoarce, Tatăl încă îl așteaptă. Câtă vreme poți cere iertare, poate începe vindecarea. Câtă vreme poți plânge pentru păcat, lacrima poate deveni începutul unei dimineți noi.

Dar Crucea lui Hristos nu ne cheamă numai să primim iubirea, ci să învățăm iubirea. Priviți brațele Celui răstignit: sunt deschise. Hristos nu moare cu pumnii strânși. În timp ce oamenii Îl rănesc, El nu răspunde urii cu ură; în timp ce este batjocorit, nu blestemă; în timp ce Îl răstignesc, Se roagă: „Părinte, iartă-le lor”. Aici se vede puterea Crucii: nu doar în faptul că Dumnezeu suferă, ci în faptul că iubirea rămâne iubire chiar și atunci când este răstignită. Noi iubim ușor când suntem iubiți, iertăm ușor când rana este mică, suntem buni câtă vreme ceilalți sunt buni cu noi. Crucea ne cheamă însă mai departe și ne cere să nu lăsăm răul altuia să producă rău în noi, să nu lăsăm rana să devină ură, să nu lăsăm nedreptatea să ne otrăvească sufletul, ci să aducem toate acestea înaintea lui Hristos și să-I spunem: „Doamne, eu nu pot ierta așa, învață-mă Tu; eu nu pot iubi așa, iubește Tu în mine; eu nu pot purta singur ceea ce mi s-a dat să port, poartă Tu împreună cu mine”. Pentru că acesta este adevărul pe care trebuie să-l auzim astăzi: nu suntem chemați să purtăm crucea fără Hristos. El nu spune doar: „Ia-ți crucea”, ci adaugă: „și urmează-Mi Mie”. Sensul crucii noastre nu se găsește în suferință, ci în Cel pe Care Îl urmăm purtând-o. Fără Hristos, durerea poate deveni disperare; cu Hristos, chiar și prin durere se poate deschide un drum. Fără Hristos, mormântul este capăt; cu Hristos, mormântul devine trecere. Fără Hristos, Crucea pare înfrângere; cu Hristos, Crucea se deschide către Înviere.

Să încetăm să-L mai privim pe Hristos numai de la distanță și să nu mai fim spectatori ai Golgotei. Să venim aproape, să intrăm sub Cruce, să ne așezăm acolo viața întreagă, familia, copiii, părinții îmbătrâniți, bolnavii pentru care ne rugăm, morții pe care îi plângem, căsniciile încercate, singurătatea, frica, păcatul, necredința și toate întrebările noastre. Să venim chiar și cu întrebarea „Doamne, unde ești?”, pentru că și întrebarea poate deveni rugăciune dacă este strigată către Dumnezeu și nu departe de El. La Cruce învățăm că Dumnezeu nu ne promite o viață fără Vineri Mari, dar ne promite că Vinerea Mare nu este sfârșitul. Poate că cineva se află chiar acum într-o asemenea zi a vieții sale, poate este noapte, poate un diagnostic a schimbat totul, poate o familie se destramă, poate cineva plânge un om drag, poate cineva nu mai vede nicio ieșire. Să nu-i spunem că durerea lui este mică; să-l ducem cu noi la Cruce și să-i spunem: „Nu știu cât va dura noaptea ta și nu știu de ce ți s-a îngăduit aceasta, dar știu că Hristos a trecut prin noapte, prin Cruce și prin mormânt, și știu că mormântul Lui este gol”. Aceasta este speranța creștină: nu optimism ieftin, nu promisiunea că toate lucrurile vor ieși după planurile noastre, ci certitudinea că nici Crucea, nici suferința, nici moartea nu ne pot despărți de Hristos dacă rămânem cu El. Crucea nu ne cheamă la resemnare, ci la ridicare.

Și aici chemarea trebuie să ne atingă pe fiecare: ridică-te din păcat și întoarce-te la Dumnezeu, ridică-te din răceală și reîncepe rugăciunea, ridică-te din neiertare și caută împăcarea, ridică-te din nepăsare și vezi omul care are nevoie de tine, ridică-te din viața trăită numai pentru tine și vino după Hristos! Nu aștepta o zi perfectă, nu amâna până când vei simți ceva extraordinar, nu aștepta să dispară toate piedicile. Învierea începe adeseori cu un pas mic făcut spre Dumnezeu: un „Doamne, miluiește”, un „iartă-mă”, o spovedanie după ani, o mână întinsă, o rugăciune rostită printre lacrimi, hotărârea simplă de a nu mai fugi. Și dacă venim cu adevărat la Crucea lui Hristos, nu mai putem trece nepăsători pe lângă crucile celorlalți. Pe drumul Golgotei apare Simon din Cirene, iar pentru câteva clipe un om poartă Crucea împreună cu Hristos. Aceasta este una dintre cele mai puternice icoane ale vieții creștine: să devii Simon pentru omul de lângă tine. Nu poți lua întotdeauna crucea altuia, dar o poți face mai ușoară; poate nu poți vindeca boala, dar poți rămâne lângă bolnav; poate nu poți rezolva tragedia, dar poți plânge cu cel care plânge; poate nu poți schimba viața omului, dar poți refuza să-l lași singur.

A veni la Crucea lui Hristos înseamnă să pleci de acolo cu ochi pentru crucile oamenilor. Nu putem să sărutăm picioarele Celui răstignit și să nu vedem omul căzut lângă noi; nu putem spune „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase” și apoi să întoarcem capul de la cel flămând, singur, bolnav sau părăsit. Crucea ne trimite către oameni, pentru că Hristos a murit pentru oameni. Eu cred că aceasta este chemarea zilei și ea trebuie auzită cu toată puterea ei: veniți la Crucea lui Hristos, nu rămâneți departe, nu vă mulțumiți să o priviți, să o purtați sau să o sărutați, ci intrați sub puterea ei, lăsați-o să vă zdrobească orgoliul, să vă ardă ura, să vă smulgă din păcat, să vă rupă de deznădejde și să vă reașeze viața în Hristos! Puneți la picioarele Crucii ceea ce vă desparte de Dumnezeu, puneți acolo omul vechi, puneți acolo încăpățânarea de a avea mereu dreptate, puneți acolo rana pe care ați transformat-o în armă, puneți acolo păcatul pe care îl ascundeți și nu vă ridicați de la Cruce până când inima nu începe să se întoarcă spre Dumnezeu. Să plecăm de acolo altfel decât am venit: mai blânzi, mai iertători, mai puțin preocupați să câștigăm toate disputele și mai preocupați să nu ne pierdem sufletul, mai puțin legați de lucrurile care trec și mai ancorați în Hristos. Pentru că la Cruce nu venim ca să murim fără rost, ci ca să moară ceea ce ne ține morți și să înceapă în noi Învierea. De aceea, când viața va deveni grea, nu fugi de Crucea lui Hristos; apropie-te și mai mult, ține-te de ea, adu-ți rana, frica, păcatul și slăbiciunea înaintea Lui, iar când deznădejdea îți va șopti că totul s-a terminat, adu-ți aminte de mormântul gol. Nu pune punct acolo unde Dumnezeu încă scrie. În Vinerea Mare, lumea a crezut că totul s-a terminat. Duminică dimineața, piatra era răsturnată.

Aceasta este credința noastră, aceasta este nădejdea noastră și aceasta este puterea Crucii. Astăzi Biserica o înalță și strigă către fiecare dintre noi: vino, nu fugi de Hristos, vino așa cum ești, dar nu cere să rămâi așa cum ești; vino cu rana și lasă-L să o atingă, vino cu păcatul și lasă-L să te ierte, vino cu crucea ta și unește-o cu Crucea Lui, vino cu moartea din tine și lasă-L să pună în locul ei viață. Numai unită cu Crucea lui Hristos, crucea noastră încetează să mai fie un drum fără ieșire. Numai lângă Cel răstignit înțelegem că suferința nu este dumnezeul nostru, că moartea nu este stăpânul nostru și că păcatul nu trebuie să fie destinul nostru. Hristos este Domnul nostru, iar Hristos Cel răstignit este Hristos Cel înviat. De aceea Crucea se înalță astăzi, nu ca să ne țină privirea în pământ, ci ca să ne ridice către cer. Se înalță pentru omul care a căzut, pentru păcătosul care crede că nu mai poate începe, pentru cel care plânge, pentru cel care se teme și pentru fiecare dintre noi. Iar de sub Cruce se aude aceeași chemare: „Vino după Mine!”

Vino prin Cruce către Înviere, vino prin pocăință către iertare, vino prin moartea omului vechi către nașterea omului nou, vino din întunericul tău către lumina Lui, vino din singurătate în brațele Celui răstignit. Aceasta este Înălțarea Sfintei Cruci: nu triumful durerii, ci triumful iubirii care trece prin durere și o biruiește; nu chemarea de a rămâne pe Golgota, ci chemarea de a nu fugi de Golgota, pentru că drumul care trece cu Hristos prin Cruce se deschide spre Înviere. Să venim, așadar, la Crucea Lui și să nu mai stăm departe. Să ne așezăm viața sub brațele Celui răstignit și să-I spunem din inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să fug de Crucea Ta; când cad, ridică-mă, când păcătuiesc, întoarce-mă, când mă tem, întărește-mă, când crucea mea devine grea, amintește-mi că Tu ai purtat-o mai întâi; răstignește în mine ceea ce mă desparte de Tine și înviază în mine ceea ce este al Tău; fă din viața mea nu o fugă de Cruce, ci un drum cu Tine, prin Cruce, către Înviere”. Pentru că aceasta este toată nădejdea noastră: Crucea Lui să devină puterea noastră, iubirea Lui să devină viața noastră, iar Învierea Lui să devină învierea noastră. Prin Cruce, către Înviere. Cu Hristos, către Viață.