Sfântul Apostol Pavel a fost un „vas ales” (Fapte 9, 15) care a purtat numele Domnului în fața neamurilor. Cum să se opună invitației bărbatului macedonian trimis de Dumnezeu (Fapte 16, 9)? A făcut ascultare și a fost găsit predicând în Neapoli, Macedonia și în orașul lui Filip, astăzi zona Kavala. Cu primii pași ai apostolului neamurilor în Europa, începuturile propovăduirii Evangheliei lui Iisus Hristos la străini, primele raze ale virtuților, ca dreptatea, egalitatea, solidaritatea și dragostea, au început să se întrevadă.

În timpul acela era o femeie neprihănită și cu bune intenții, numită Lidia, care respingând dumnezeii mincinoși ai neamurilor – zei care au fost creați pentru a acoperi, la început, mai apoi pentru a cultiva păcatele oamenilor – se găsea în sinagogă dorind să învețe cu multă râvnă despre Adevăratul Dumnezeu. Îl auzise pe Sfântul Pavel cum oferea soluții pentru impasurile vieții.

Lidia își exprimase dorința de a se boteza cu botezul creștin, pentru că „Dumnezeu i-a deschis inima” (Fapte 16, 14). Faptul acesta descoperă necesitatea intenției, element absolut necesar pentru fiecare om pe care îl interesează să cunoască credința. Lidia a fost botezată (Fapte 16, 15), dar nu doar ea. A fost condusă spre Taina Botezului, prin îndemnurile și exemplul viu al Lidiei, „toată casa ei” (Fapte 16, 15). Cu siguranță că dascălul ei, Pavel, îi va fi aprins inima, povățuind-o la fel ca pe Timotei.

Înflăcărarea Lidiei, exemplul ei, dragostea ei curată, fără fățărnicie, față de Dumnezeu au fost mărturia necesară care a condus întreaga ei familie la credință.

Astăzi, unii dintre noi, care ne-am dedicat misiunii creștine, purtăm o mască ce îi îndeamnă pe oameni să ne aclame, să ne felicite pentru munca pe care o facem și pentru prinosul nostru. În antiteză cu aceștia, familia noastră nu este provocată, nici măcar încântată de munca și sacrificiul nostru pentru semenul nostru. De ce? Pentru că omul cu mască nu poate să-și convingă și să-și cucerească propria familie. Nu face din sinele său un exemplu pentru a fi imitat, ci pentru a fi evitat, iar acest lucru are ca rezultat de multe ori faptul că noi devenim spini în relația familiei noastre cu Dumnezeu.

Destul de mulți oameni sunt aceia care se întreabă: Ce este mai corect să fac? Să-mi ascund patimile mele, prefăcându-mă, sau să le fac cunoscute, cu riscul de a-i scandaliza pe frații mei? Aceasta nu poate să fie decât dilema iraționalului sau mai bine zis a satanei. Dacă aplici prima variantă, cu ce te vei deosebi de saducheii sau de fariseii pe care Domnul i-a mustrat cu acele înfricoșătoare vai-uri? Pe de cealaltă parte, dacă produci sminteală chiar și unuia dintre frații tăi prea mici, nu este mai bine să-ți legi o piatră de gât și să te arunci în mare? Răspunsul nu are nici o legătură cu dilema aceasta. Cu toate acestea, răspunsul se găsește foarte limpede în Evanghelie: Să tai patimile tale. Să te lupți, să te sacrifici și să le tai. Și dacă te îndoiești de posibilitățile tale, să nu uiți ceea ce zice Sfântul Apostol Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13).

Dragostea pentru misiunea creștină la neamuri are ca punct de plecare dragostea pentru Hristos, în a Cărui Persoană întâlnim dintru-nceput pe membrii familiei noastre, pe vecinii noștri, pe oamenii cu care ne vedem des în viața de zi cu zi și, mai apoi, pe oamenii de pretutindeni ai pământului.