În primii ani ai căsătoriei perechea înfruntă una din cele mai mari greutăţi. Încercarea de bază a soţilor în această perioadă este de a crea fundamentul unei noi familii, distinctă de familiile lor. Fiecare soţ este nevoit să aducă curaj şi susţinere celuilalt, o susţinere reală, care să se substituie susţinerii părinţilor. Când soţii fac aceasta bine, fiecare devine pentru celălalt izvorul esenţial de satisfacere a celor mai importante nevoi personale. Doar când fiecare soţ găseşte susţinerea într-o crescândă unire şi încredere poate părăsi dependenţa de legătura cu părinţii. Din nefericire însă, mulţi soţi, în loc să ofere partenerului lor înţelegerea şi căldura ce ar micşora cu mult puterea pe care o au părinţii asupra acestuia, nasc o atmosferă de tensiune şi de răceală, care măreşte nostalgia după relaţia părintească şi dependenţa de ea.

O altă sarcină importantă a soţilor în primii ani de căsătorie este de a-şi învăţa noile roluri. Soţii se pot ajuta unul pe celălalt şi în această luptă, cu înţelegere şi acceptare a slăbiciunilor afective şi a mâniei inevitabile ce le însoțește mai ales dacă împreună cu rolul de soţ trebuie învăţat repede şi rolul de părinte.

O altă greutate majoră a acestei perioade a căsătoriei este trecerea de la euforia lunii sau săptămânii de miere, a primelor zile de căsătorie, la convieţuirea destul de dură în diferenţele dintre cei doi soţi, pe care fiecare le aduce în legătura lor conjugală; este necesară găsirea modurilor de comunicare şi de apropiere reciprocă, care să fundamenteze cu putere o satisfacere raţională a nevoilor lor. Tulburarea şi confuzia pe care le provoacă descoperirea că alesul sau aleasa are slăbiciuni şi lipsuri mari, uneori grave, duc deseori la încercarea de a le reforma.

O cauză a dezamăgirii primei perioade din căsătorie este descoperirea soţilor că pentru a dezvolta simţământul de „noi” trebuie să îşi jertfească o mare parte din „eu”. Mulţi soţi cred în mod eronat că dragostea lor a murit atunci când trăiesc dezamăgirea în certurile şi contradicţiile dintre ei, în încercarea lor de a deveni unul. Însă este cert că limitarea aşteptărilor nerealiste îi ajută pe soţi să se bucure mai mult de relaţia lor. Perechile care au o oarecare maturitate pot folosi aceste greutăţi ale primei perioade ca nişte ocazii de dezvoltare şi de descoperire a unei iubiri conjugale autentice, a unei iubiri cu ochii deschişi, ce se exprimă poate mai mult în lucrurile cotidiene, simple, prozaice, dar care este mult mai adâncă şi mai bogată, mult mai felurită decât înflăcărarea dragostei romantice dinainte de căsătorie.

Însă pentru a fi puternică relaţia conjugală în acest prim stadiu este nevoie ca soţii să împlinească următoarele:

- să admită că prima perioadă este grea pentru amândoi. Recunoaşterea sinceră a faptului că este o perioadă de fundamentare şi de orientare ajută la abordarea constructivă a neplăcerilor şi greutăţilor pe care aceasta le implică;

- să accepte nevoia de a-şi jertfi o parte din libertatea personală şi capacitatea pe care o aveau înainte de căsătorie de a hotărî singuri, conştienţi că fac acest lucru pentru a putea creşte relaţia, pentru a putea împlini unirea într-un singur trup;

- să facă tot ceea ce este cu putinţă pentru a se întări şi a se sprijini unul pe celălalt, în timp ce încearcă să înveţe funcţionarea lor în relaţia conjugală. Compasiunea şi susţinerea caldă, afectuoasă, a unuia pentru celălalt îi va ajuta pe amândoi să depăşească dezamăgirile pe care le simt faţă de slăbiciunile lor în relaţie. Limbajul dragostei este expresia cea mai potrivită a preţuirii şi respectului pe care soţii le simt faţă de încercările şi străduinţele celuilalt. Să nu fie neglijate un cuvânt bun şi un mulţumesc de fiecare dată când este cu putinţă;

- să se ostenească să lucreze pentru întărirea diverselor laturi ale unirii lor;

- să încerce să despartă sentimentele şi impulsurile nevrotice, consecinţe ale precedentelor relaţii, de sentimentele ce se potrivesc relaţiei conjugale. Să facă orice le stă în putinţă să evite oscilaţiile modurilor de abordare şi de reacţie care aparţin de altfel primului stadiu de dezvoltare al relaţiei, pentru a aborda constructiv angoasa şi tensiunile ce se nasc din criza identităţii celei noi. Să fugi înapoi la mama, locativ sau psihologic, este exemplul încercării de ocolire a problemei şi se datorează nesiguranţei noii legături suprapuse pe căutarea unei călduri dintr-o relaţie precedentă. Oscilaţiile se arată ca nişte soluţii efemere, în realitate crescând greutăţile adaptării conjugale. Este mai bine ca cei doi să rămână alături şi să se lupte pentru o soluţie de supravieţuire în care fiecare soţ jertfeşte desigur o parte din dorinţele tale personale, dar găseşte şi satisfacţii comune;

- să lucreze împreună pentru a forma modelul unic al relaţiei lor conjugale, aşa cum îşi doresc amândoi prin identitatea lor conjugală, fundamental diferită de părerile celor din jur şi de căsătoriile părinţilor celor doi;

- ca pereche, să zidească neîncetat punţi cu alte perechi, cu alte familii de diferite vârste. Unii dintre aceştia îi vor influența în formarea propriei lor identităţi conjugale;

- să echilibreze timpul pe care îl petrec singuri, ei doi, cu timpul pe care îl petrec cu alte perechi. Când au certuri serioase, să ceară sfatul unui specialist în loc să fugă repede la rude. „Inimile sfâşiate” au nevoie de un ajutor specializat mult mai mult decât au nevoie oasele rupte;

- să se opună ispitei de a încerca să îl schimbe unul pe celălalt şi să urmărească satisfacerea reciprocă a nevoilor lor. În primele luni ale căsătoriei este foarte util ca ambii să îşi amintească faptul că dezvoltarea unui om ca soţ necesită mult timp, multă luptă şi viaţă comună. Şi că această perioadă este pentru amândoi o perioadă grea, în care trebuie să se dezveţe de anumite lucruri pentru a învăţa altele noi.

(Părintele Filoteu Faros – Părintele Stavros Kofinas, Căsnicia – dificultăți și soluții, Editura Sophia, București, 2012, p. 172-175)