Lupta pentru iertare

Darul iertării purcede din puterea Învierii. Să refuzi iertarea ar însemna să redai morţii puterea pe care aceasta a pierdut-o prin biruinţa lui Hristos asupra puterilor întunericului. El depinde în mare parte de voinţa noastră. Pentru a începe în mod profund aceasta putem posti în acelaşi timp cât cerem acest dar. Aceasta înseamnă că vrem atât de mult să dobândim darul iertării, încât preferăm să ne înfrânăm de la toată hrana şi de la toată băutura până ce el sălăşluieşte în inima noastră. Metaniile dovedesc, de asemenea, dinaintea noastră înşine, dinaintea lui Dumnezeu şi dinaintea demonilor că suntem adevăraţi. Putem spune o rugăciune lungă (un acatist, catisme şi mai ales sfânta Evanghelie în întregime), pentru a ne pleca voinţa în sensul celei a lui Dumnezeu. Ştim cu adevărat că voinţa Tatălui este să iertăm greșelile şi că propria Lui putere de a lega şi a dezlega se manifestă şi în noi şi prin noi. Să cerem ajutorul Maicii Domnului şi al sfinţilor pe care-i iubim căci în toţi sălăşluieşte darul iertării pentru că toţi au iubit voia lui Dumnezeu cât de mult au putut. Să ne implicăm cu totul în această cerere, căci aceasta e valabilă şi pentru mântuirea noastră: să ne imaginăm care ar fi fost situaţia noastră dacă Domnul ar fi luat asupră-Şi viaţa noastră fără ca noi să fi putut ierta persoanei care ne-a insultat? Aducerea-aminte de moarte ne ajută mult. Să ne gândim de asemenea la contradicţia care este în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos având încă ceva împotriva cuiva, sau dacă cineva încă nu primeşte să ne ierte...

A scuza, a se scuza

Căteodată, de asemenea, confundăm iertarea cu faptul de a ne scuza dinaintea persoanei pe care am insultat-o, sau cu faptul de a o scuza. Este o înşelare. Cel care se scuză se justifică, caută şi găseşte cauzele şi motivele comportamentului său urât; se face avocatul lui însuşi şi crede că convinge prin raţiunile omeneşti ale bunei sale credinţe sau ale nevinovăţiei sale. Cel care îl scuză pe altul află de asemenea circumstanţe atenuante şi, generos, se fac avocatul lui dinaintea comunităţii. Poate, de asemenea, ceea ce este o atitudine foarte nobilă, să se facă avocatul lui dinaintea lui Dumnezeu; Hristos Însuşi a găsit scuze pentru a-şi apăra duşmanii: „[aceștia] nu ştiu ce fac”. Însă a spus: „Iartă-i!” - ceea ce este de un alt registru. Iertarea este absolută. Ea nu depinde de o argumentare. Iertarea dezleagă ceea ce este de neiertat şi fără scuze. Aşadar, Hristos le-a făcut pe amândouă. Însă El nu S-a scuzat, nu S-a justificat, nu S-a apărat.

Împărtăşirea

În cadrul spovedaniei, ar fi înţelept, înainte de a ne apropia de împărtăşanie, să mărturisim preotului nostru imperfecţiunea iertării noastre, ori de câte ori vedem că ea persistă, şi să-i cerem binecuvântare pentru împărtăşanie; poate că el ne va sfătui să ne oprim de la împărtășanie atâta timp cât iertarea pe care o cerem nu ne este dată, sau, mai degrabă, atâta vreme cât nu am zis din adâncul inimii „Da” iertării pe care Domnul vrea să ne-o dea. Domnul vrea să ne asculte, însă rezistenţa este poate din partea noastră! Aici este o contradicţie psihologică între conştient şi inconştient; însă această contradicţie nu este numai nimicită prin conştientizare; mai trebuie lucrarea de voinţă a omului hrănită cu harul Sfântului Duh. Fiinţa umană nu este numai trup şi suflet (trupesc şi psihic): el are, mai cu seamă, o participare originară la Duhul prin inspiraţia care a fost insuflată în el şi care i-a făcut sufletul „viu”.