Duminica aceasta, în cadrul Sfintei Liturghii se va citi evanghelia numită a Vameșului și a Fariseului, debutând astfel o altă perioadă liturgică din an, poate cea mai intensă și mai potrivită contemporaneității, deoarece păcatul și dorința nestăvilită după plăcere au adus lumea pe marginea prăpastiei, la o regretabilă despărțire de harul divin. Vorbim de așa-numita perioadă a Triodului, denumire preluată de la cartea de cult Triod, unde se cuprind rânduielile, slujbele săvârșite în Postul Mare, precum și în cele trei săptămâni pregătitoare de dinaintea începerii ajunării dedicate Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos. Tema centrală a acestei etape liturgice, ca și a întregului post al Paștilor, o constituie pocăința. Din nefericire, unii încă înțeleg prin respectiva noţiune doar apartenența la o confesiune creștină din marea „familie” a protestanților, numiți și pocăiți. De aceea se impune întâi o lămurire a sensului său, ca apoi să arătăm importanţa stării de pocăință în viața noastră duhovnicească. Așadar, cuvântul provine din grecescul „metanoia”, însemnând „schimbare a minţii”. Termenul nu a fost tradus printr-un corespondent fidel în principalele graiuri ale popoarelor creștine, care să redea înţelesul apropiat originalului. La noi, bunăoară, cuvântul românesc s-a preluat prin filieră slavă și accentuează aspectul de remuşcare, regret pentru păcatul săvârşit. În limba latină aceeași noțiune, derivată din poenam tenere, insistă pe aspectul juridic, conştiinţa vinii, teamă de pedeapsă. Analizând cele trei sensuri prezentate, teologii au arătat că metanoia nu reprezintă doar penitență, mâhnire ori frica de osândire, ci mult mai mult: o schimbare profundă, radicală a felului de a fi, a gândi și a viețui; lupta cu păcatul prin înfrângerea tentațiilor și clădirea unui nou început al vieții interioare, reflectat într-o existență bineplăcută lui Dumnezeu. Părinții filocalici au accentuat această lucrare numind-o „al doilea botez” sau o necontenită reînnoire a omului. Pocăinţa capătă astfel o valoare neîncetată, nu se sfârşeşte niciodată în viaţa pământeană, ci este o permanentă Cruce şi Înviere.

Ea ne ajută să omorâm păcatul, să ne reînviem sufletul; din întuneric face lumină, spală ochii sufleteşti, stăpâneşte peste firea cea neputincioasă, înfrânează patimile. Păcatul sălăşluit în trup domină mintea şi inima ca un tiran, îmbolnăvindu-le. Ortodoxia nu recunoaște altă cale de însănătoșire din boala produsă de păcat, decât prin pocăință și mărturisire la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, care deschide calea spre leacul nemuririi, Sfânta Împărtășanie. Orice credincios, atâta vreme cât îşi ascunde vinovățiile în adâncul sufletului, ajunge stăpânit de nelinişti, de chinuri şi de o greutate ce-l apasă tot timpul. De aceea, părintele Dumitru Stăniloae considera pocăința ideea centrală a creștinismului, în jurul ei gravitând toate evenimentele mântuitoare. Prin pocăinţă, omul îşi face o analiză interioară, ajungând la o cunoaştere de sine și, indiferent de rezultat, nu va deznădăjdui în privinţa izbăvirii, căci îl salvează harul divin primit în Taina Mărturisirii. Dar, despărţită de spovedanie, căința poate cauza fiinţei umane mari dificultăți, mergând chiar până la stări depresive și reprobabile; nu recunoaşterea păcatului şi denunţarea lui se arată benefice, ci găsirea mijloacelor de înfrângere a răului. De pildă, „pocăința” lui Iuda este grăitoare în acest sens: vânzătorul s-a căit că a săvârșit răul dar, nespovedindu-se, a sfârșit prin suicid.

Aşadar, pocăinţa nu se rezumă doar la o căinţă în stil protestant, ca sentiment pur lăuntric, anulând preocuparea omului de a nu mai greși şi strădania lui spre îndreptare. Deși pocăinţa înseamnă lacrimi, post, înfrânare, rugăciune, spovedanie, ea nu se limitează la o mâhnire abstractă pentru greşelile săvârşite, ci se cuvine să se manifeste în acte exterioare obiective, printr-o veritabilă înnoire a vieții credinciosului, prin așezarea în lumina harului divin.

Vasăzică, Ortodoxia nu vede în pocăință aspectul exclusiv sumbru, ci și scopul, finalitatea ei – alipirea de Dumnezeu. Bunăoară, iată ce frumos glăsuieşte o cântare din Triod: „Miluieşte-mă pe mine, cel ce am păcătuit, Mântuitorule, scoală-mi mintea spre întoarcere, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc; miluieşte-mă pe mine, cel ce Te strig: greşit-am Ţie, mântuieşte-mă! Nelegiuit-am, miluieşte-mă”.

Nimeni, niciodată, nu va putea pretinde că s-a căit suficient, căci pocăinţa nu se termină nicicând, deoarece prin ea bunul creștin urmăreşte o necontenită desăvârșire. Pe Cuviosul Antonie cel Mare, ajuns la o vârstă foarte înaintată, dar și la o stare duhovnicească greu de egalat, l-au întrebat ucenicii: „Avva Antonie, dacă ai mai trăi, ce-ai mai face?”. Răspunsul a venit îndată, uimitor: „M-aș pocăi mai mult”. Cugetarea dumnezeiescului Antonie ne întărește convingerea că metanoia ne chezășuiește intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, dacă împlineşte o condiție sine qua non, după cum arăta părintele Constantin Galeriu: „să fie un curent continuu de viață spirituală; un neîncetat flux şi reflux, apus şi răsărit, început nou şi bun”.

Dar să nu uităm esența: pocăinţa, atât ca Sfântă Taină, numită Spovedanie, cât şi ca virtute, trebuie să reprezinte o adevărată incizie în propriile suflete, pătrunzând mai adânc decât păcatul, atingând profunzimile fiinţei noastre, ca să le primenească spre a le deschide către harul divin. Așa s-a izbăvit vameșul din pericopa evanghelică amintită, așa, dea Bunul Dumnezeu, să ne izbăvim și noi!