Il aşază, aşadar, pe om nu ca pe o lume mică în cea mare, aşa cum a spus Democrit, cercetătorul firii omeneşti, şi aşa cum susţin şi alţi filosofi. Numindu-l pe om „lume mi­ca” îl micşorează foarte mult, reducându-l numai la această lume văzută, circumscriind astfel vrednicia şi desăvârşirea omului. Insă Dumnezeu l-a aşezat pe om ca pe o lume mare în cea mică. ,,Lume mare” pentru că are în ea mulţime de puteri, cele mai alese fiind: cea raţională, simţitoare şi voi­toare [volitivă], iar „lume mică” deoarece cuprinde numai cele simţite. Că aşa zice acelaşi Cuvântător de Dumnezeu în acelaşi loc: „Pe cea de-a doua lume, adică pe om, o pune ca pe o lume mare în cea mică, adică pe pământ”. Omul este lumea care împodobeşte amândouă lumile: pe cea văzută şi pe cea nevăzută - după dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului este lumea care leagă împreuna amândouă marginile, ale lumii celei de sus şi ale celei de jos, făcând să Se arate singurul Ziditor al acestora, după cum zice Nemesie.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, pp. 97-98 )