Arhimandritul Irinarh Roset, întemeietorul Mănăstirii Horaița, dorea din copilărie să slujească lui Hristos, însă era întristat că nu-i dădeau voie părinţii. Într-o noapte, pe când erau cu toţii la o nuntă, tânărul Ioan, dezgustat de cele pământeşti, a ieşit afară, şi-a schimbat haina cu a unui slujitor credincios şi însemnându-se cu Sfânta Cruce, la trei ceasuri din noapte a plecat spre Mănăstirea Neamțului.

Cu puțin înainte de ivirea zorilor, s-a simțit ostenit de cale, fiindu-i somn. S-a abătut într-o pădurice, ca la o aruncătură de piatră, și rugându-se, s-a pus să se odihnească. Și cum a adormit, îndată i-a stat înainte îngerului Domnului, în chip de tânăr, frumos îmbrăcat, și l-a întrebat:

 „Unde te duci, Ioane? Vrei să te faci monah?”, iar el i-a răspuns: „Așa, dacă a vrea Dumnezeu”.

Iar îngerul i-a închipuit dinaintea ochilor Sfântul Munte al Taborului și i-a zis: „Vezi muntele acesta? Dacă vrei să te faci monah, aici să te sui, dar să nu te abați nici în dreapta, nici în stânga, ci drept în vârful muntelui să te sui”.

Mănăstirea zidită de Sfânta Împărăteasă Elena, risipită și pustiită de turci

Tânărul Ioan, văzând muntele, s-a uitat înapoia sa și i s-a părut că avea un cal cu sine, pe care îl ținea de căpăstru. Și a zis către înger: „Văd muntele înalt, cale de un ceas și drum nu are bun și nu va putea calul meu să se suie”. Dar îngerul i-a răspuns: „Nu te teme, trage-l de căpăstru și dacă nu știi drumul, vino după mine, că te duc eu”.

Și a apucat îngerul înainte și tânărul Ioan i-a urmat, trăgând calul după sine. Și urcând așa, pe coasta muntelui dinspre amiază, a trecut prin locul unde a fost mănăstirea cea latinească, care atunci era jalnică vedere, risipită și pustiită de turci. De acolo, mergând de-a curmezișul muntelui, au ajuns la marginea dinspre miazănoapte, unde a fost mănăstirea noastră, a dreptcredincioşilor, care a fost zidită de împărăteasa Elena, la 300 de ani după Hristos, care şi aceea era într-o stare jalnică, risipită şi pustiită de turci, de 500 de ani. Şi nu doar mănăstirile, ci şi zidul cetăţii şi toate casele locuitorilor din cetate le-au risipit. Și fiindcă izvor în munte nu este, și gropile cele săpate şi tencuite pentru strângerea apei de ploaie le-au umplut cu pietre şi cu pământ.

„Că foarte să mâniaseră turcii, fiindcă şapte ani s-au bătut cu cetăţenii şi nu puteau să-i supuie. Şi puseseră străji împrejurul muntelui ca nimene să nu poată să le ducă ceva de mâncare. Iar după şapte ani, isprăvind tot ce aveau strâns şi neavând ce mânca, şi nevrând să se închine turcilor, aceștia din urmă s-au suit şi au risipit toate şi i-au izgonit pre toţi, punând şi blestem ca nimeni să nu îndrăznească să locuiască în munte.”

„Este roşie fiindcă-i amestecată cu sângele lui Hristos”

Îngerul şi tânărul loan au intrat în biserica noastră, care era plină de pietre şi pământ, ca la cinci coţi, şi iarbă şi buruieni mari şi trei copăcei crescuseră în ea, numai zidul altarului să vedea ca de o palmă din risipitură. Iar zidul bisericii împrejur era risipit până la faţa pământului. Şi plimbându-se prin biserică, i s-a părut lui loan că a văzut un mic pârâu de apă de izvor, ca de o palmă de adânc, curgând prin  mijlocul bisericii.

S-a bucurat, căci era însetat şi aplecându-se să bea, a văzut apa roşie şi a întrebat pe înger: „Pentru ce este roşie apa aceasta?”, iar îngerul i-a zis: „Dar tu nu ştii?”. loan i-a răspuns: „Nu ştiu, domnul meu”. Iar îngerul i-a spus: „Este roşie fiindcă-i amestecată cu sângele lui Hristos”. Iar tânărul Ioan cu mare poftă s-a aplecat să bea. Umplându-și un pumn de apă, l-a băut și vrând să mai bea, s-a deșteptat din somn și s-a văzut pe sine în păduricea unde se culcase. Uitându-se în jur, n-a văzut nici munte, nici înger, nici cal, dar i-au rămas cuvintele îngerului întipărite în mintea sa. Și a tâlcuit că sufletul lui vorbea cu îngerul, iar calul era trupul lui cel neputincios. Însemnându-se cu Sfânta Cruce și rugându-se lui Dumnezeu, a plecat spre Mănăstirea Neamțului, s-a rugat starețului să-l primească și să-l facă monah.