Pentru a înţelege de ce uneori din părinţi buni se nasc copii nevrednici de ei, sau din părinţi nevrednici – copii buni, sau din părinţi obişnuiţi – copii neobişnuiţi, trebuie să ne amintim că Dumnezeu este pe cât de atotputernic şi neschimbat în judecăţile Sale ca Legiuitor al lumii, pe atât de preaînţelept şi întru totul liber Cârmuitor al acesteia şi întru totul drept Judecător nu numai al lucrurilor văzute, ci şi al înclinărilor sufleteşti ascunse ale oamenilor.

Să explicăm prin exemple. Unul şi acelaşi Adam naşte copii atât de diferiţi: Cain, Abel, Set!

Însă şi aici trebuie să observăm o legitate generală a naşterii. Adam cel beat, ca să zic aşa, de otrava proaspătă a păcatului de curând săvârşit şi căzut, din pricina proaspetei făgăduinţe a izbăvirii, în cutezanţa unei nădejdi încă imatur înţelese, naşte pe Cain – păcătosul obraznic. Adam cel care a trăit prin nefericita naştere a lui Cain greutatea blestemului adus de către păcat, înşelat de nădejdea sa, înjosit de deşertăciune, naşte pe Abel cel blând, însă lipsit de temeinicie. Cain a fost fiul nădejdii, Abel – fiul mâhnirii: aceste sentimente diferite puteau înrâuri naşterea, educarea şi formarea copiilor. În fine, Adam cel înrădăcinat în smerenie prin necazurile îndelungate şi întărit prin răbdare în nădejde, iar prin nădejde – în răbdare, naşte pe Set – temeiul de nădejde al posterităţii sale.

(Sfântul Filaret al Moscovei, Cum să educăm ortodox copilul, Editura Sophia, București, 2011, p. 159-160)