Mi-a atras atenţia o descriere a unei paciente care spunea: „Faptul că părinţii mei au depins de bunicul mi-a dat certitudinea că trebuie să te faci iubit şi protejat de oamenii puternici. Pentru mine bunicul era un supraom, capabil să rezolve orice problemă şi care deţinea toate adevărurile”. În timp, ea a realizat că acest comportament avea elemente tiranice, de control, pe care abia mai apoi a învăţat să le recunoască şi să le refuze.

Copiii consideră că adevărul este în ceea ce face cineva, nu în ceea ce spune, de aceea atitudinea de supunere a părinţilor a fost mai grăitoare decât orice discursuri. Este interesant că un copil nu poate fi autonom dacă nu crede că cei pe care el îi iubeşte îl iubesc şi ei suficient cât să-i accepte şi să-i suporte desprinderea. Apoi, dacă desprinderea se realizează, ea trebuie încurajată şi susţinută de părinte. Deci, părinţii şovăielnici care nu reuşesc să arate sentimente stabile şi hrănitoare faţă de copil îl pot determina pe acesta să se agaţe la nesfârşit, tocmai pentru a-l susţine, deoarece supravieţuirea copilului depinde de ei. De asemenea, părinții supraprotectori induc ideea că lumea este un loc periculos şi copiii sunt vulnerabili, iar pentru a supravieţui trebuie „să-i asculte mereu pe cei care ştiu”. Deci, dependenţă în toată regula!

În ceea ce priveşte evenimentele de viaţă, o despărţire lungă a copilului de părinte poate cauza mai apoi comportamentul dependent al adultului şi tendinţa de „a se ţine cu dinții” de relaţiile din viaţa sa. De exemplu, psihiatrul Christophe André descrie cazul lui Viviane, care povesteşte: „Aveam 4 ani când m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Medicul a decis că era necesar să stau şase luni într-un sanatoriu pentru copii, aflat departe de oraş. Îmi amintesc cât de buimăcită am fost când am văzut că părinţii mei plecaseră fără mine. Este posibil să mi se fi explicat motivul, însă eu nu-mi amintesc. Ştiu doar că eram convinsă că părinţii mei nu se vor mai întoarce niciodată. După câteva zile am refuzat să mai mănânc şi să vorbesc. Apoi m-am ataşat de una dintre infirmiere, care îmi aducea caise din grădina ei şi caisele erau tot ce mâncam. După şase luni au venit părinţii după mine şi a fost ceva îngrozitor, pentru că nu mai voiam să mă despart de infirmieră. De atunci nu suport nici cea mai mică despărţire şi veşnic am nevoie de sprijinul şi aprobarea celorlalţi”.

Tendinţele de dependenţă sunt prezente, în mod firesc, în fiecare dintre noi. Un studiu legat de personalitate a arătat că între 25% şi 50% dintre participanţi prezentau trăsături de tip dependent (Reich R.J., American Journal of Psychiatry, 1987). Se presupune că anumite comportamente parentale, anumite atitudini de educaţie sau evenimente din povestea de viaţă ar putea sta la baza unor trăsături durabile de personalitate dependentă.

Cu toate acestea, dependenţa face parte din natura noastră

Fiinţa umană se naşte într-o stare de dependenţă totală şi supravieţuirea ei depinde realmente de ceilalţi. Se pare că în inima psihismului nostru este ţesută această reţea între dependenţă şi autonomie. Un anume grad de dependenţă poate constitui un mijloc de apărare şi susţinere: „Vai de cel singur când cade, căci nu este nimeni să-l ridice” (Ecleziastul).

Psihanalistul englez Michael Balint afirmă că nevoile fiinţei umane sunt cele care o împing spre căutarea a ceea ce el numeşte „iubire primară”, adică un tip de relaţie care va satisface integral nevoile individului. Când copilul simte primele frustrări din partea anturajului, va reacţiona printr-o formă de melancolie şi prin căutarea paradisului pierdut (pe principiul: dacă ştii cum, îi poţi face pe ceilalţi să răspundă nevoilor tale). Acest fenomen e numit „ocnofilie”, de la grecescul okneo care înseamnă „a se agăţa de”, dar şi „a şovăi, a se teme” ‒ adică o atitudine foarte aproape de dependenţa de care vorbim. Al doilea tipar este cel în care lumea este recunoscută ca fiind nesatisfăcătoare, dezamăgitoare, iar faptul de a depinde de ceilalţi e ceva de evitat prin toate mijloacele posibile. Aceasta este atitudinea celor independenţi, autonomi şi care sunt reticenţi la orice formă de legătură dependentă sau angajament. Ştiţi care e surpriza? Ambele tipuri de reacţie descrise mai sus sunt de fapt polii aceleiaşi monede, numită nevoia de dependenţă, prezentă în fiecare om.

Imaginea despre sine e cea transmisă de ceilalţi

Pe scurt, cei cu personalitate dependentă sunt reticenţi când trebuie să ia decizii, preferă să lase pe altcineva să ia hotărârile importante și să urmeze o cale dată, decât să aibă iniţiativă proprie. Suferă când sunt singuri, spun des „da” numai ca să fie pe placul altora, îndeplinesc sarcini mai puţin plăcute, doar ca să fie acceptaţi şi validaţi, se tulbură la despărţiri, la critici şi dezaprobări. Imaginea despre sine e cea transmisă de ceilalţi.

Dacă recunoaşteţi pe cineva în aceste caracteristici, ar fi util să le lăudaţi iniţiativele, să îi stimulaţi să îşi arate punctul lor de vedere, să le cereţi sfatul, să le vorbiți despre îndoielile voastre şi despre dificultăţile prin care aţi trecut de-a lungul timpului. Nu îi lăsaţi să vă invadeze viaţa, să vă cumpere cu gesturi frumoase, nu luaţi decizii în locul lor, nu le criticaţi iniţiativele şi nu îi abandonaţi ca să înveţe să se descurce singuri. Oamenii cu personalitate dependentă prezintă o mare rezistenţă la schimbări, dar primul pas pe care îl puteţi face este să îi înţelegeţi şi să îi acceptaţi, pentru că nu se comportă în acest fel din plăcere, ci din teama că vor fi abandonați.