Copiii văd tot. Lucrul acesta nu poate fi exprimat în cuvinte, dar ei observă. Băieţii observă una, fetele – alta, şi fiecare e înclinat să reproducă modelul de rol al părintelui de sexul său. Dacă tata spală vasele, şi băiatul o să le spele. Dacă tata nu le spală, băiatul o să spună: „Asta e treabă de femeie.” Şi se mai uită şi în ce dispoziţie eşti. Ce expresie are întipărită pe faţă mama atunci când face de mâncare? Tata, dacă face ceva prin casă, în ce dispoziţie este?

Din oficiu, copilul nu (prea) este implicat în treburile gospodăreşti. Nu este implicat nici tatăl. Pentru adulţi, aceasta este o schemă obişnuită*. Ei înşişi au crescut în familii unde truda din gospodărie era împărţită între bunica şi mama, iar copiii şi bărbaţii nu aveau nici un fel de îndatoriri.

Dacă în familie este un singur copil, adeseori nici acesta nu este tratat ca un lucrător, ci mai degrabă ca un prinţ (o prinţesă). Aici, întrebarea corectă e următoarea: „Cum credeţi că o să arate relaţiile dintre voi atunci când copilul o să crească? Vreţi să aveţi grijă de mititel până la pensie, ori trageţi nădejde că la un moment dat o să vă dea şi el o mână de ajutor?” Deprinderile acestea nu se formează singure. Copilul nu îşi va însuşi singur implicarea în sfera treburilor casnice. Familiile în care implicarea copiilor în gospodărie este privită drept parte a educaţiei sunt mult mai echilibrate. Eu cred că aceasta este o atitudine mai progresistă – că doar realizăm modelul egalităţii, în care nu există „treburi femeieşti” şi „treburi bărbăteşti”.

Când treburile casnice se fac în comun, este mult mai uşor să-i implicăm pe copii în ele. Copilului îi place că nu e doar consumator, că de la un anumit moment participă la gospodărie umăr la umăr cu toţi ceilalţi: „Astăzi e ziua bărbaţilor, azi fac curat băieţii”, „Azi îl eliberăm de griji pe tata”. Implicarea în treburile gospodăreşti devine un fel de privilegiu, legat de vârstă.

Devenind părinte, omul construieşte un model în care nu a trăit el însuşi. Întotdeauna este foarte dificil să construieşti ceva care este nou faţă de lucrurile ce pentru tine erau fireşti şi cu care erai obişnuit. Pe de altă parte, familia nu e ceva izolat şi impenetrabil – adulţii şi copiii văd cum stau lucrurile la alţii. De aceea, încercările de a-l implica pe copil în nişte obligaţii domestice minime se lovesc adesea de rezistenţă şi de discuţii cum că toţi au familii normale, toţi din jur au mame şi taţi de treabă, nimeni nu obligă pe nimeni să facă nimic, tuturor mama le aduce pe farfurioară tot ce-i mai gustos, şi numai în familia noastră cumplită, groaznică şi nesuferită tot timpul îţi cere cineva să faci ceva.

Adeseori, părinţii sunt impresionaţi de aceste declaraţii, poate că simt o anumită vinovăţie, încep să se frământe: poate că familia noastră chiar e atât de groaznică, oare chiar suntem nişte persoane îngrozitoare?

Mie mi se pare că trebuie să privim aceste lucruri cu calm, cu înţelegere şi fără autoînvinuire. Într-adevăr, între familiile colegilor de şcoală ai copiilor pot exista multe care sunt „normale”. Şi ce dacă? Trebuie să ne dăm seama ce ne trebuie nouă, spre ce năzuim noi înşine. Oamenii – deja post factum – vor regreta că n-au învăţat una sau alta. Ajungând adolescenţi, copiii încep să reproşeze: „De ce nu ne-aţi dus la şcoala de muzică? De ce nu ne-aţi învăţat să batem cuie/să pescuim/să plivim grădina/să facem conserve/să facem dulceaţă etc.?” De fapt, toate aceste îndatoriri casnice, care par un monstru atât de cumplit copiilor şi adulţilor, sunt doar un mic fragment al trudei domestice în comun care era prezentă înainte în familie şi ocupa un rol de o însemnătate uriaşă. Oamenii se trudeau întru sudoarea feţei ca să facă provizii pentru iarnă şi, pur şi simplu, să-şi asigure toate cele de trebuinţă. Acum, nouă ne-a mai rămas din asta un mic câmp, o minusculă posibilitate de trudă casnică în comun. Îndeobşte, această trudă este o parte componentă a vieţii de familie. Din păcate, adeseori ea este percepută drept problemă, şi nu-i uşor să îi atragem pe copii Ia ea. Oare-i atât de greu să dai cu mătura pe jos? Efortul este minim, ca timp se poate face foarte repede – însă ce scene furtunoase, cu urlete şi lacrimi, se pot dezlănţui în jurul măturatului pe jos! Cât timp se pierde cu asta! Se pot mătura zece podele cu mai puţin efort decât se iroseşte pe scandal.

Copilul este gata să facă numai ceea ce îl interesează. Aceasta este o mare problemă. Este o atitudine greşită să aştepţi ca în viaţă totul să fie uşor şi totdeauna interesant. Cine a zis că a învăţa este interesant? Şi asta e o trudă, şi a face în aşa fel încât învăţatul să fie numai interesant, e ceva pur şi simplu imposibil. La fel şi în orice alt domeniu. Omul se va lovi negreşit de faptul că nu ai totdeauna de făcut doar lucruri plăcute și uşoare.

Acum, în clasa a 3-a, a 4-a la Educaţie civică li se povesteşte copiilor despre drepturile lor, li se împart broşuri. Despre îndatoririle copiilor nu se spune nimic acolo. Totodată, lucrul manual este exclus din programa şcolară. Când copilul este orientat doar spre distracție și plăcere, îi este greu să facă ceva silindu-se. Eu cred că această deprindere trebuie cultivată la copii. Ea nu este altceva decât dezvoltare a voinței.

(Ecaterina Burmistrova, Mihail Burmistrov, Matematica vieții de familie: două viziuni asupra căsniciei fericite, Editura Sophia, București, 2020, pp. 76-80)

*În România, a început să se schimbe mentalitatea în această privință. În familiile tinere (și nu numai), și bărbatul se implică în treburile gospodărești.

Îți mai recomandăm și: Copiii se implică bucuroși în treburile zilnice făcute împreună cu părinții