- Părinte, cum îşi poate rândui o femeie treburile ei, astfel încât să aibă timp şi pentru rugăciune? Adică ce raport trebuie să existe între un lucru şi rugăciune?

- De obicei femeile nu au măsură la treburi. Vor mereu să înceapă treburi noi. Şi deşi au o inimă mare şi ar fi putut să facă o gospodărie foarte bună în sufletul lor, îşi cheltuiesc inima cu lucruri neînsemnate. Să presupunem că avem un pahar cu modele frumoase, cu linii etc. Chiar dacă nu ar avea linii, paharul tot şi-ar face treaba lui. Însă femeile merg la magazin şi încep: “Nu, vreau ca liniile să fie până sus”, “Nu aşa, ci aşa”. Şi dacă paharul mai are şi vreo floare pe el, ei, atunci să vezi ce le saltă inima. În felul acesta femeia îşi distruge dinamismul ei. Rar vei găsi un bărbat care să dea atenţie la astfel de lucruri. Iar dacă, de pildă, o lampă de birou este cafenie sau neagră, nici o atenţie nu dau bărbaţii la aceasta. Dar femeia vrea ceva frumos, se bucură, îşi dăruieşte o bucată  de inimă acestui lucru, altă bucată altui lucru. Iar pentru Hristos ce va mai rămâne? Căscăturile în vremea rugăciunii din pricina oboselii. Cu cât se depărtează inima de lucrurile cele frumoase, cu atât se apropie mai mult de Hristos. Iar când inima este dăruită lui Hristos, atunci ea are mare putere. Zilele acestea am văzut un suflet care se dăruise cu desăvârşire lui Dumnezeu. Puteai vedea cum ardea înlăuntrul ei o flacără dulce. Le ia pe toate în serios. Deşi era cu totul lumească, dar având intenţie bună, într-o zi i s-a aprins înlăuntrul ei scânteia credinţei.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Editura Evanghelismos, Bucureşti)