„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Cuvântul „a te lepăda” este limpezit mai departe în capitolul 14, 26 „dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama sa și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu”. Sfântul Simeon Noul Teolog în Imnul 8 spune : „cine urăște fără ură pe părinți și frați” clarifică foarte bine întâietatea ce trebuie să se atribuie doar lui Dumnezeu. La Matei 10,39 se întărește: „Cine ține la sufletul său îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” completat la Marcu 8,35 „ pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”; „ ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).

Observăm criterii ale credinței viabile, mobilizatoare, care angajează pe loc fără drept de apel. Aruncare în „gol” în acest domeniu al credinței, iar punți de sprijin pe zidirea știută, nu sunt. Este căutare prin slujire, a unor nervuri nevăzute și noi, pe baza încrederii totale în Preasfânta Treime.

„De aceea zic vouă: nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca ...” (Matei 6, 25), „ ... nu vă îngrijiți de ziua de mâine...” (Matei 6, 34). Apoi Domnul ridică exigența în duh spre desăvârșire : „ Eu însă vă spun vouă : nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; și de la cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta” (Matei 6, 39-42). La Luca 6, 30 spune „ de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.”; „Iar Eu vă zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri” (Matei 5, 39-44). Cere mai mult la credință, să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să facem bine celor ce ne urăsc și, să ne rugăm pentru cei ce ne vatămă și ne prigonesc.

Ne poruncește și altele: să ne iubim unii pe alții; să iubim pe aproapele ca pe noi înșine; cel mai mult să-L iubim pe Bunul Dumnezeu.

Din aceste fapte bune, precum și din altele, se cere să se arate credința noastră în Preasfânta Treime, Dumnezeul nostru, numai atunci trebuie să zicem că suntem credincioși. Fără fapte credința noastră este moartă cu spune Sfântul Apostol Iacob (2, 20), dar și noi înșine suntem morți.[1]

Credința crește odată cu faptele bune săvârșite, este vie în ele și mereu mai puternică. Iubirea este exprimare a credinței. Credința nu se poate separa de fapte și invers. Meșterul dezvoltării umane este credința, iar poruncile lui Hristos sunt uneltele de zidire, de lucru. E nevoie de multă lumină de la Duhul Sfânt pentru înțelegerea a ce cere Dumnezeu de la noi. Sunt taine ascunse, cum să cunoaștem cele ce nu se pot afla odată ce nu te afli devenit prin lucrul faptelor, locaș lumini dumnezeiești.[2]

Dacă omul împlinește cu sârguință faptele credinței va experimenta strălucirea lumini lui Hristos în ființa sa.

Lumina Sfintei Treimi strălucește într-o inimă curată și, o desparte de lume făcând pe cel părtaș de ea „să se umple încă de aici, pe cât e cu putință credinciosului de slava viitoare, ca pe unul ce se află sub lucrarea harului, deși este ascuns sub acoperământul trupului”[3]. Astfel nu e împlinit cel ce învață numai, ci cel ce vede în el însuși Lumina Duhului ce luminează și scânteiază și aceasta după lucrarea poruncilor, ajunge să cunoască lucrarea dumnezeiască și poate să îi învețe și pe alții. În privința mișcării omului se observă trei situații:

• Cel ce nu se teme de Domnul nu crede că există Dumnezeu ( Psalmul 13, 1).
• Cel ce crede că există se teme de El, dar poruncile Lui nu le păzește mincinos este (I Ioan 2, 4) și frica de Dumnezeu nu este într-însul de fapt.
• Căci unde este frica de Dumnezeu este și păzirea poruncilor (Psalmul 111,1,4).

Credința, frica de Dumnezeu și păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc pe măsura curățirii noastre ne schimbă starea, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El. Și atunci auzim cuvântul Lui: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel ce Mă iubește” (Ioan 14, 21). Și așa adăugăm nevoință peste nevoință pentru a ne arăta iubirea prin fapte.

„Duhul Sfânt are rolul de a ne pregăti casa ființei noastre, sau de a o face curată și deschisă pentru primirea Sfintei Treimi. El întâmpină oarecum împreună cu noi pe Fiul și pe Tatăl. El se unește cu subiectul nostru, asumând funcția de sensibilizare a noastră pentru Dumnezeu. De aceea Tatăl și Fiul, iubindu-ne pe noi, iubesc în același timp pe Duhul Lor, iar noi, iubindu-I pe Ei, îi iubește oarecum prin noi, Însuși Duhul Lor cel Sfânt. Astfel suntem ridicați în circuitul iubirii treimice, fără să ne cufundăm totuși cu Duhul Sfânt și fără să cufundăm Persoanele Sfintei Treimi ”[4]

Cine simte sălășluire a dumnezeirii în sine, percepe proces de curățire a sa și, această stare nu este încă împlinirea dorinței articulate, ci mai degrabă început și cauză a unei dorințe mai puternice. Este senzația aprinderii focului dorinței după Dumnezeu ce nu găsește margini, capăt sau sfârșit. De aici trăirea și experiența sfinților părinți spune că omul se socotește cel din urmă dintre cei ce se tem de Dumnezeu, nevrednic chiar și de mântuirea împreună cu ceilalți, pentru că nu iubește încă pe Dumnezeu în plinătatea iubirii.

Cunoștința de Dumnezeu este o sporire în necunoaștere a tuturor lucrurilor, chiar și a lui Dumnezeu, pocăința este imaginea unui bolnav cerșetor ce se vaită, pe când cel ce contemplă a depășit starea aceasta, nu-i mai trebuie, o uită, pentru că vede mărimea luminii Lui, teologhisește (I Corinteni 2, 9). Domnul dăruiește pe aceste culmi o altă simțire mai presus de simțire prin Duhul Sfânt.