Îmi amintesc că în primele clase primare aveam un costum bleumarin, cu vestuță albă, și în fiecare miercuri dimineață mergeam la biserică împreună cu toți copiii din școala noastră. În timpul Sfintei Liturghii, ridicam ochii în sus și-i vedeam pe toți sfinții zugrăviți, pe care-i rugam și le ziceam: „Tu, sfinte al meu, să mergi să-l păzești pe unchiul meu care este la oi”. Pe alt sfânt îl trimiteam la unchiul meu care era pe ogor, pe altul la bunicul și la bunica, pe care-i iubeam foarte mult. Pe altul îl trimiteam la cerșetorii săraci de la capătul cartierului Sikies, pe la care nu mai trecusem de mult timp pentru a le da cei doi bănuți. Unde nu-i trimiteam eu pe sfinți în fiecare miercuri? Pe nici unul nu-l lăsam fără lucru, însă, de fiecare dată când ridicam ochii să mă rog îmi veneau lacrimile fără să vreau și nu știam de ce. Le ștergeam repede, ca să nu mă vadă colegii mei și să râdă de mine.

Între timp, micul Athanasie a crescut, și-a făcut familia lui, a schimbat destule locuri de muncă și de mulți ani ani lucrează ca taximetrist.

(Athanasios Katigas, Lacrimile pocăinței – Experiențele unui taximetrist. Întâmplări adevărate, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 101)