Cum putem ajunge să iertăm cu adevărat?

Mamă! Vai de capul meu! E greu, e dificil! Ce spun, e imposibil! (...)

Ce poate fi greu în a ierta, decât ura? Cum îţi învingi ura? Exersând iubirea! Cum îmi exersez iubirea? Fiind! Creştin înseamnă om care nu poate urî - de aici înce­peţi să lucraţi. Desigur că putem scrie tratate, doctorate, para-doctorate, mega-doctorate, dar unde dragoste nu e, nimic nu e. Cel mai greu exerciţiu împotriva urii îl faci în momentul în care constaţi că te urăsc cei pe care tu crezi că îi iubeşti. Casnicii tăi te vor vinde — nu e propoziţie de şagă, ci este un dat revelat. Dumnezeu însuşi ne atrage atenţia că s-ar putea să luăm — să mă iertaţi de cuvânt ne­duhovnicesc — nişte ţepe, aşa, în viaţa noastră sufletească. Şi atunci cum reuşeşti să învingi ura? Iubind fără limite.

Să ştiţi că acesta e cel mai greu lucru. Vine omul, te înjură pe stradă, tu eşti în reverendă - acum dau cazul preoţilor, că pe dumneavoastră sigur nu vă înjură nimeni pe stradă - şi ce faci, te întorci să-i dai binecuvântare? Aiurea! Singurul mod de a-l iubi e să nu-l bagi în sea­mă, că, dacă începi să-l pomeneşti la rugăciune, parali­zează. Observaţi? Este o iubire care pare indiferentă, dar, de fapt, numai neintrând în jocul lui, îl iubeşti.

(Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 34-35)