Există boli în care orice descoperire medicală de până în prezent şi-a dovedit, mai devreme sau mai târziu, ineficienţa. Persoana care îmi povestea această dramă, care din păcate îmi este binecunoscută, mi-a spus că s-a gândit că nu mai merită să continue să meargă să lucreze într-un loc în care menirea noastră ca medici şi poziţia câştigată prin atâţia ani de muncă şi permanente examene îşi pierd valoarea şi, mai dureros, sensul. Un loc în care faptul că noi nu putem este ceva care se confirmă în fiecare zi şi în care ne simţim uneori la fel de bolnavi ca şi cei pe care dorim să îi tratăm. Dar probabil este un loc bun, în care smerenia poate fi mai uşor înţeleasă.

O formă de rugăciune

Într-un astfel de loc, în care limita între viu şi mort îşi pierde claritatea, i s-a spus că ar exista ceva care poate să ajute. Acest ceva ar fi să îşi ceară iertare de la aceşti oameni bolnavi, nu spunându-le direct, ci ca o rugăciune interioară. Acest mod de relaţie între ea şi pacient nu poate fi explicat coerent de mintea noastra raţională, pentru că, aparent, prietena mea nu are o vină directă pentru suferinţa celuilalt. De asemenea, nu îşi cerea iertarea pentru că resursele medicale actuale sunt în unele cazuri lipsite de orice putere. Este vorba de un act de pocăinţă al omului faţă de om, pentru că s-a putut ajunge pâna aici şi pentru că, din neam în neam, de la începuturi, purtăm cu noi partea noastră de vină. Cererea ei de iertare este în fapt o formă de rugăciune pentru celălalt, care cuprinde acceptarea, asumarea vinei şi a responsabilităţii, care nu provine din statutul de a fi medic, ci din cel de a fi om. Îmi asum responsabilitatea faţă de aproapele meu şi prin faptul că îmi asum o parte de vină pentru răul din mine şi din afara mea. Iar această vină asumată o iau cu mâinile sufletului meu şi o pun în faţa lui Dumnezeu, cerând vindecarea ei şi a mea. Poate vă este greu să credeţi, aşa cum şi mie mi-a fost, dar această formă de rugăciune şi-a demonstrat efectele. Nu o să vă spun cum, pentru că e foarte greu să prinzi în cuvinte cum viaţa trece mai puternic prin trunchiul unui copac şi se uneşte cu cerul, vă cer doar să credeţi şi să folosiţi asta în viaţa pe care o trăiţi.

Există o nevoie în noi pentru acel „iartă-mă“, pentru acel „îmi pare rău“. Unde anume stă acea nevoie, povestea ei sau modul în care ajungem la ea, sunt poate prea complexe să fie descrise aici şi poate mult ascunse de ascuţimea minţii noastre raţionale. Dar există. Ne naştem cu ele. Şi dacă folosim această putere din noi, ne aducem concret contribuţia la vindecarea lumii în care trăim şi la vindecarea noastră.

O contribuţie care e motivată natural, nu numai prin dorinţa de a trăi într-o lume mai bună şi mai sănătoasă, ci pentru că, pe undeva, purtăm în noi responsabilitatea acestui rău, fie că acceptăm asta sau nu, pentru că „toţi suntem vinovaţi de toate“ (Dostoievski). Iar mai mult decât atât purtăm această nevoie. Nevoia de asumare a unor păcate care trăiesc împreună cu noi şi care uneori ne trăiesc chiar propria viaţă. Iar a cere iertare nu ne solicită nici timpul, care pare că nu îl mai avem, şi nici resursele financiare limitate. Dar ne solicită asumarea.

„Domnul ţine seama de orice slujire făcută robilor Săi“

Am auzit un copil care îşi cerea iertare unui câine care sângera dintr-o rană făcută de muşcătura altui câine. Şi am simţit asta ca fiind sănătate şi m-am bucurat. Este clar că nu există o contribuiţie directă a copilului la rană, dar există una indirectă, pe care curăţenia şi mila încă nealterate le-au putut sesiza. Întreaga agitaţie şi fugă şi duritatea şi închinarea la valorile materiale efemere care ne înconjoară din toate părţile se imprimă ca o boală grea în lumea noastră şi în toţi din ea, aşa că îmi pot cere iertare şi unui câine rănit şi am de asemenea puternice motive să nu arunc cu pietre în agresorul lui. Sunt oameni care mor zilnic de foame, sunt copii fără familii sau răniţi într-un mod inuman, sunt dureri în noi atât de multe, care au nevoie de asumarea aceasta, asumare care este şi o formă de slujire, dar care nu ar avea poate nici un deznodământ, dacă nu am preda ce trăim, spre vindecare Singurului care poate face asta. „Domnul ţine seama de orice slujire făcută robilor Săi. Dar, această binecuvântare dată celor drepţi se referă şi mai adevărat şi mai profund la starea omului lăuntric din fiecare, adică fapta ajutorării mântuitoare către aproapele să pornească din adâncul inimii, dintr-o conştientizare interioară a săvârşirii ei, din credinţa că făcând bine slujeşti pe Însuşi Hristos“ (Sf. Macarie Egipteanul). Iar acest bine cerut poate să nu fie mai mult decât un „iartă-mă“.