Preotul Serghei: Există pericolul ca persoana îndurerată, care l-a iubit atât de mult pe cel adormit, să nu se dea bătută și să continue luni în șir, chiar și ani, să plângă și să se tânguiască…

Mitropolitul Antonie: Cred, pe de o parte, că este perfect legitim ca cineva să plângă până la capătul zilelor sale pentru o despărțire, pentru imposibilitatea de a mai putea îmbrățișa vreodată persoana iubită, de a-i auzi glasul, de a-i întâlni privirea, de a împărtăși cu ea gândurile cele mai luminoase sau cele mai dureroase. În acest sens, o mâhnire adâncă ne poate urmări în tot cursul vieții, dar nu o îndurerare isterică inspirată de revoltă, ci o întristare liniștită, profundă, calmă − „Cât de minunat ar fi dacă ar fi posibilă o continuare a relației de dinainte, prietenia de altădată, vechea intimitate care nu va muri nicodată în sufletul meu”, ar spune o astfel de persoană.

Pe de altă parte, nu ar trebui alimentată în mod artificial această întristare – sentimentul dramatic al morții celui apropiat nouă −, ca și cum absența sa ar fi dovada că nu l-am fi iubit. Întristarea trebuie să se preschimbe în altceva: în iubirea care nu are sfârșit și în conștientizarea faptului că și eu îi voi urma pe acest drum. Și eu va trebui să mor, și atunci ce bucurie va fi când ne vom reîntâlni! Astfel că întristarea devine luminoasă.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere din limbile engleză și franceză de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina, 2010, pp. 66-67)