Cum am putea răpune păcatul, care a pus stăpânire pe noi? E trebuință de silă (în sensul de sârguință, efort, osteneală). Căci bărbatul, zice, ostenește întru nevoințe și alungă cu sila pierzania de la el, râvnind totdeauna să se înalțe spre sfințenia gândurilor sale. Iar a depărta sila prin silă, nu-i oprit de legi.

Dacă deci punem la lucru sila vreunei străduințe, chiar foarte slabe și șezând în Ierusalim, adică în rugăciune neîncetată și în celelalte virtuți, așteptăm apoi puterea care ne vine de sus, va veni la noi o silă puternică, ce nu mai lucrează ca sila noastră slabă, ci este o silă ce nu poate fi arătată prin buze trupești. Ea va birui cu marea ei putere și va înfrânge obișnuința cea rea și răutatea dracilor. Va birui și pornirea spre mai rău a sufletelor noastre, precum va birui și mișcările necuvenite ale trupului.

(Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, în „Filocalia”, vol. IV, Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1948, pp. 139-140)