Esența relației de dependență constă în aceea că omul dependent se simte incomplet, are nevoie neapărată să se completeze cu Celălalt, pentru el aceasta e o problemă de viață și de moarte. Este gata să fie tratat oricum, numai să nu fie respins, să nu rămână singur. În relația de dependență, dragostea reprezintă o modalitate de a compensa propria insuficiență, iar partenerul reprezintă un obiect menit să acopere această insuficiență, completând Eul.

Fără ea (el) nu simt că trăiesc. Fără ea (el) nu mă simt întreg (întreagă). Așa vorbesc dependenții.

Relația de dependență se distinge prin insațiabilitate. Sarcina completării de sine prin altcineva este cu neputință de îndeplinit, fiindcă la integritatea, deplinătatea lăuntrică se ajunge numai în urma dezvoltării resurselor intrapersonale, a dezvoltării relației personale cu Dumnezeu. A pune un om în locul lui Dumnezeu și a-i sluji până la uitarea de sine este un lucru care nu izbăvește de propria insuficiență. Nu degeaba în Biblie s-a spus să nu ne facem idoli. Dependența este o renunțare la sine și la Dumnezeu. (...)

Cei dependenți spun adeseori: „Trăiesc numai pentru el (ea), am făcut totul pentru el (ea).” Ei nu înțeleg că celălalt nu are nevoie de asemenea sacrificiu, care nu-i satisface necesitățile spirituale, întrucât vine nu din dragoste, ci din dorința de a fi iubit(ă).

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată : taina dragostei înainte și după căsătorie, Traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2012,pp. 24-25)