Să nu amintim de Leontie şi de minunea săvârşită cu el apreciez că ar fi o nelegiuire din partea noastră, a celor care încă admirăm frumuseţea artei sale din Sfânta Biserică: e vorba despre aşezarea plăcilor de marmură, care îmbracă pereţii, precum şi frumuseţea pardoselii al cărei desen, alcătuit dintr-o mare varietate de forme, puţin câte puţin, se adună într-un centru, toate acestea fiind rezultatul muncii sale. Leontie realizase o capodoperă asemănătoare în casa unui bogat din marea şi frumoasa cetate a Antiohiei. Pe când era acolo, împreună cu mulţi alţi meşteri, şi îşi arăta măiestria lucrând la partea superioară a pereţilor, deodată, scândurile care serveau drept suport picioarelor lor şi le îngăduiau să lucreze la înălţime în deplină siguranţă s-au prăbuşit, iar Leontie a căzut dimpreună cu toţi ceilalţi, dar a fost singurul care a supravieţuit, măcar că avea piciorul atât de tare rupt, încât şi el a fost socotit printre cei morţi. Această întâmplare l-a întristat mult pe Maximin, care era stăpânul casei şi care îl aprecia nespus de mult pe Leontie atât pentru măiestria sa, cât şi pentru caracterul său generos, admirabil şi paşnic. Pentru că timpul trecea şi nici o nădejde de însănătoşire nu se întrevedea, Leontie i-a cerut voie atunci lui Maximin să meargă în cetatea Seleuciei, la Biserica Sfintei Tecla. Acesta din urmă şi-a dat acordul zâmbind, ca şi cum această poveste cu Sfânta Muceniţă era o nebunie, bogatul nostru numărându-se încă printre cei necredincioşi. Leontie se duse la biserică sprijinit de altcineva şi, după mai puţin de trei zile se vindecă, piciorul îşi recăpătă puterea, osul rupt sudându-se la loc, şi se întoarse la Antiohia, alergând şi mergând fără probleme, grăbindu-se să-l întâlnească pe Maximin. Văzându-l, acesta din urmă rămase fără grai, nu doar pentru minune, ci şi pentru iuţeala cu care ea se săvârşise, ceea ce l-a determinat să devină creştin, aceasta fiind şi intenţia Muceniţei atunci când înfăptuise minunea: să-i amintească cât de mult se înşelase în necredinţa lui şi să-l aducă la Hristos. Dar să vedem cum Sfânta a lucrat această minune, pentru că nu trebuie pusă sub tăcere modalitatea de vindecare, atunci când ea cuprinde un aspect atât de încântător. Era noapte, iar Leontie dormea în biserică, neimaginându-şi că va mai merge vreodată singur, atunci când Sfânta Muceniţă l-a cercetat fără să spună ceva, fără să se arate, călcând pe piciorul bolnav atât de tare, încât Leontie, turbat de durere, sări dintr-odată în picioare, mergând şi alergând din nou. Tămăduit atât de grabnic, imediat luă calea Antiohiei, plin de negrăită bucurie.

(Viața și minunile Sfintei Întâi Mucenițe și întocmai cu Apostolii Tecla, Editura Doxologia, p. 113)