În secolul al XIX-lea, viața Mănăstirii Tazlău se desfășoară potrivit factorilor economici și politici ai vremii, moștenind situația de mănăstire închinată din secolul precedent. Mănăstirea era ca o feudă a egumenului, care nu era ales de sobor, ci trimis prin influențe politice. Primirea și excluderea din mănăstire era un drept al egumenului.

În 1821, la Tazlău se produce o mișcare anti-grecească organizată de preotul local Veniamin Radu și conducerea grecească este înlăturată și înlocuită cu egumeni români. După anul închinării 1743, egumenii greci micșoraseră comunitatea monahilor, interesul lor fiind să supravegheze producția de pe proprietățile bisericești. Noua conducere românească adună în scurt timp o comunitate de 80 de monahi. Însuși scaunul domnesc duce luptă contra egumenilor greci.

Versurile scrise în pirgul Mănăstirii Tazlău

Dar iată cum istorisește despre răzvrătirea grecilor Alexandru Beldiman, fost vornic și ales în Divanul Țării. După potolirea mișcărilor eteriștilor și a revoluției lui Tudor Vladimirescu, acesta a fost închis în beciul pirgului (n.r. fortăreață) Mănăstirii Tazlău, beci care este și astăzi în turnul din colț al incintei de nord-vest, unde, după mărturia proprie, a scris stihurile făcute la Tazlău.

Era 20 aprilie 1824. Versurile lui Alexandru Beldiman exprimă durerea personală, dar și durerea poporului moldovean în momentul acela istoric. „Căci Moldova, de eteriști călcată, de ieniceri prădată / Fiii ei răzvrătiți, cine s-o sprijinească,/ Care s-o ocrotească, după ce-s neuniți? / Au buimăcit norodul, / Suspinuri având rodul, oftează în ascuns / Și cu durere mare, / Privește a sa stare, că merge spre apus. / Unii încă suspină dintr-înșii fără vină, / Închiși pe la cetăți, n-oi pomeni nimică, / Câți fără grijă, frică era la mănăstiri, / Surghiun, să se smerească, / Să nu mai îndrăznească a face iscodiri”.

Domnitorul Ioniță Sturdza eliberează pe cei surghiuniți și, în Moldova, sub domnia pământeană a acestuia, se pornește un suflu nou, înființându-se școli românești.