Întemeietorul Mănăstirii Bisericani și cel dintâi nevoitor, Sfântul Iosif I-a urmat Domnului încă din copilărie. Călugărindu-se la Mănăstirea Bistrița și mergând apoi la Sfântul Mormânt, a deprins tainele pustniciei în Valea Iordanului, adunând în jurul lui 17 pustnici și întemeind prima comunitate românească ortodoxă din Țara Sfântă. A întemeiat o biserică și chilii, dar din pricina arabilor care năvăliseră acolo, s-a mutat cu întreaga comunitate pe Muntele Bisericanilor, preluând modelul rânduielii achimite (neadormite) de la călugării studiți.

Năvălind turcii, de această dată, se porniseră să plece spre Muntele Athos, dar Maica Domnului li s-a arătat într-un stejar și le-a spus să se întoarcă, întrucât grădina ei este și acolo, locul acela devenind Schitul Bisericani, loc în care călugării făceau minuni, tămăduindu-i pe bolnavi.

Sfântul Chiriac a intrat în obștea Mănăstirii Bisericani la începutul secolului al XVII-lea și a slujit o vreme Domnului, printre cei 100 de frați pe care îi număra mănăstirea la acea vreme. Simțind nevoia să se adâncească în rugăciune și mai mult, sfântul a plecat pe calea pustiei și s-a oprit într-o peșteră de pe muntele lui Simion, loc în care a rămas timp de 60 de ani.

Fără a avea haine și hrană, a răbdat toate ispitele diavolului, căci se lepădase cu totul de cele pământești, privind doar la cele veșnice, spre care a plecat în pace și cu bucurie.