- Întâi şi vrăjmaşul e tot aproapele nostru. În sensul ăsta este poruncă, nu este o îndemnare oarecare, o sfătuire. Este o poruncă a Mântuitorului. Şi dacă este poruncă, noi trebuie să dovedim că nu este utopică. Adică se poate împlini. Problema iubirii vrăjmaşilor este o problemă la care lumea nu se prea angajează, pentru că este stăpânită mai întâi de duşmănie. Întâi vine gândul de răzbunare: “Ah, ce i-aş face!” Dar nu este bine.

Întotdeauna, începând să faci un lucru duhovnicesc, o realizare de virtute care îţi este necesară pentru formarea ta duhovnicească, nu o vei putea împlini imediat, la nivelul momentului sau chiar la nivelul zilei. Uneori chiar nici la nivelul întregii vieţi. Lupta este permanentă, să te formezi, să te adaugi. Dar ce se întâmplă? Din momentul în care tu doreşti lucrul acesta şi pleci realmente la împlinirea lui, te ajută harul lui Dumnezeu. Dar să pleci. Dai voinţă, iei putere, zice Isaia. Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge, în măsura în care tu mergi, în măsura în care te ajută harul spre a te forma.

Şi dacă tu pleci cu gândul curat să-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, te ajută într-o mare măsură harul, dar nu se poate fără mergerea ta spre aşa ceva. Tu, făcându-ţi educaţie să iubeşti pe vrăjmaşii tăi, azi, mâine, în sfârşit, ajungi la un moment dat, încât, chiar dacă nu-i iubeşti, nu-i urăşti; pentru că tu te sileşti să-i iubeşti şi la sfârşitul vieţii, Dumnezeu îţi dă plată că ai iubit pe vrăjmaşii tăi. Te ajută harul, că el a luptat mult pentru aşa ceva. Şi se bucură Dumnezeu că recunoaştem că nu a fost o poruncă imposibilă, utopică.

(Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Arsenie, vol. I, Ed. Episcopiei Romanului,  1996,  pp. 131-132)