Ultimele cărţi care apar acum pe piaţa duhovnicească - îngăduiţi-mi acest cu­vînt -, mai toate, vorbesc despre duhov­nic şi despre ucenici harismatici. Noi suntem prinşi între două modele, două căi. Citim astăzi despre vieţuirea minunată a cuvioşilor contemporani de pe Sfîntul Munte, citim despre Gheron Iosif, despre Părintele Efrem de la Katunaki, despre alţi părinţi din Sfîntul Munte care au avut această harismă a ascultării, care au avut duhovnici sfinţi şi care au trăit această lucrare şi nevoinţa la mă­sura pe care o găsim descrisă în vechile Paterice, în obştile Sfinţilor Antonie, Pahomie sau Varsanufie şi Ioan. Ceea ce citim acolo reprezintă treptele de sus ale acestei nevoinţe a ascultării. Citindu-le, pentru că sînt scrise în duhul atît de dul­ce al Bisericii, ni se par tot atît de lesne de îndeplinit şi foarte degrabă încercăm să le transpunem în viaţa noastră. Pen­tru că, aşa cum suntem, din ceea ce citim acolo, nu avem decît două posibilităţi: sau cădem în deznădejde, pentru că nu vedem în noi această putere de a asculta, vedem doar cît de departe sîntem de virtutea acestor cuvioşi şi, din această cauză, deznădăjduim şi refuzăm tot ceea ce citim, socotind că este o exagerare; sau, mînaţi de o părere prea bună despre noi înşine, încercăm degrabă să le aplicăm în viaţă şi, în scurtă vreme, începe să ni se pară că ne apropiem de aceşti părinţi. Şi acesta este un mare risc.

Noi trăim în România, unii în Cluj, unii la Iaşi, unii la Vatra Dornei, unii la Zalău, avem familii, avem serviciu, avem problemele noastre în familie, problemele noastre la serviciu, avem pă­rinţi, duhovnici ieşiţi din acest mediu, din acelaşi fel de familie, avînd aceeaşi educaţie ca şi noi. Şi atunci trebuie să vedem cum ne descurcăm aici, pentru că nu avem confortul duhovnicesc de pe Sfîntul Munte.

De aceea, Sfîntul Ignatie Briancianinov, un mare ascet rus din veacul al XIX-lea, care a fost şi episcop, dar a fost multă vreme şi stareţ de mănăstire, s-a văzut nevoit să scrie nişte cuvinte „smintitoare" despre relaţia dintre duhovnic şi ucenic pentru contemporanii săi. Este uşor să spunem: duhovnicul este dumnezeu pămîntesc, ceea ce zice duhovnicul zice Dumnezeu, dacă asculţi de duhovnic eşti în Rai, dacă nu asculţi eşti în iad, şi aşa mai departe. Realitatea pe care o descoperă Sfîntul Ignatie contem­poranilor săi este că, de multe ori, ascul­tând, nu dobîndeşti ceea ce a dobîndit Sfîntul Efrem Katunakiotul în ascultare de părintele său Gheron Iosif, şi nu doar că nu dobîndim harisme deosebite, ci, de multe ori, mulţi înnebunesc, pur şi sim­plu. Sfîntul Ignatie trage acest semnal de alarmă şi ne cheamă la o relaţie firească, de dragoste dintre duhovnic şi ucenic, în care fiecare este conştient de măsura sa, în care duhovnicul este conştient că nu este Arsenie cel Mare, nici Pahomie şi în care ucenicul înţelege că nu este Acachie ascultătorul şi, pornind de la această constatare, încep împreună să-şi lucreze mîntuirea. Cum? Avînd înainte porunci­le Mîntuitorului, avînd înainte învăţătu­rile Sfinţilor Părinţi şi mărturisindu-şi sincer căderile şi neputinţele.

Aceasta nu cheamă nicidecum la ne­ascultare. Pentru că aceasta este o altă extremă.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 28-31)