Un frate l-a întrebat pe stareț, zi­când: „De voi auzi despre cineva că este într-o luptă mare sau în boală, și simt ca și cum aș pătimi împreună cu dânsul, spune-mi, Părinte, împreună-pătimirea aceasta este bună, sau este de la diavoli, care vor să nu mă îndeletnicesc cu grija păcatelor mele? Apoi, sunt oare dator a-l pomeni în rugăciunile mele? Și cum îl pot eu ajuta, care mă aflu în păcate și primejdii mai mari decât el? Și ce să fac dacă fratele mă va ruga pen­tru aceasta? Sau dacă îmi va cere să-i spun unuia din Părinți? Oare rugăciunea pentru aproapele nu-l deprinde întru dragoste și pe cel pătimaș?”.

Răspuns-a starețul:

„Nimeni nu trebuie să-și lase mor­tul său și să meargă să-l plângă pe altul, precum au zis Părinții celor mai tineri; căci a pătimi împreună cu aproapele este numai a celor desăvârșiți; iar a pătimi cel tânăr îm­preună cu aproapele este amăgire a diavolilor, căci fără pricepere judecă oamenii și lucru­rile, și nu cu negreșită dreaptă-socoteală (prin urmare, lucru de căpetenie a celor desăvârșiți [în context: părintele duhovnicesc] este a pătimi împreună cu aproapele [cel ce i se mărturisește sau cel în nevoie, în general]; am putea spune de aici că părintele duhovnicesc, dacă nu arată împreună-pătimire cu fiul său duhovnicesc [adică dovada desăvârșirii sale] sau cu aproapele în ge­neral, nu se poate îndreptăți arătându-se ca un sfătuitor și duhovnic adevărat, cu un cuvânt greu în fața creștinului, ci ca unul care mijlocește mai mult sau mai puțin personal o Taină a Bisericii sau a lui Dumnezeu, adică o Taină pe care nu o trăiește plenar), pentru care fapt, de multe ori, și cele bune și folositoare se arată acestuia ca rele și nefo­lositoare. Deci, de folos îi este lui a fi fără de grijă dinspre toate cele dinafară; și, de se va face cumva pomenire inimii lui de cel ce este bolnav sau care pătimește ceva de întrista­re, sau de la alții va auzi despre el, să zică: «Dumnezeu să ne miluiască – și pe mine, și pe dânsul». Iar de la sineși să nu zică cuiva dintre Părinți să se roage pentru dânsul, că aceasta este una cu a se folosi de stăpânirea sa (autoritatea, puterea de judecată, de a ho­tărî etc.).

Iar de voiește, să aducă doar aminte [să pomenească simplu], zicând bătrânului: «Cutare se necăjește». Iar auzind bătrânul, se va ruga pentru cel neputincios cu duhul. Iar de-ți va zice ție cineva să zici pentru dânsul starețului, spune-i cuvântul poruncii ce ți s-a zis, adică: «Roagă-te, Părinte, pentru cuta­re». Iar de-ți va zice cineva să te rogi pentru dânsul, așijderea pentru cuvântul poruncii, rugându-te, zi așa: «Doamne, iartă-ne pe noi», sau: «Dumnezeu să ne acopere pe noi în lucrul acesta» (la aceste delicate îndemnuri, în textul echivalent din Filocalie se dă următoarea scolie: „Nu te ruga numai pentru celălalt, ca și când ai fi într-o poziție superioară și n-ai avea și tu nevoie de rugăciune, ci roagă-te și pentru el, și pentru tine, socotindu-te împreună păcătos cu el. Aceasta nu e o grijă egoistă de tine, ci o eli­berare de slavă deșartă”). Iar a pătimi împreună cu cineva ca pentru dragostea lui Dumnezeu, e ceva pe care nu l-ai atins, adică nu ai venit în măsura aceasta. Iar când te va supăra gân­dul pentru ceva, atunci întreabă, și te învață ce ți se cuvine să faci”. (Sfântul Varsanufie)

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 127-128)