Sfântul Ioan Scărarul sfătuieşte pe cei ce ies din lume şi vin la călugărie să nu se abată nici la dreapta, nici la stânga, ci să meargă pe calea împărătească. Adică să nu iasă nici în pustie, căci pentru viaţa cea singuratică pustnicească este nevoie de o putere îngerească, iar începătorul, şi mai ales cel ce este biruit de patimile cele sufleteşti, adică de mânie, de iuţime, de slavă deşartă, de zavistie, de părere şi de celelalte, să nu îndrăznească a vedea nici măcar urma unei astfel de vieţi, zice [Sfântul Ioan Seărarul], ca nu cumva să-şi iasă din minte. Şi nici în viaţa de obşte să intre, nu pentru că ar fi nefolositoare - căci ce este mai folositor şi mai de lăudat decât o astfel de viaţă, despre care, lăudând-o, Sfântul Vasile zice că nu are cuvinte destul de puternice ca să laude înălţimea şi mărimea unei asemenea vieţi -, ci pentru că ea cere multă răbdare. Deci pe calea cea împărătească îi sfătuieşte Sfântul să călătorească [pe începători], adică să vieţuiască împreună cu unul sau cu doi. Pentru că o viaţă ca aceasta este mai lesnicioasă multora, neavând trebuinţă de atât de mare răbdare ca viaţa de obşte, ci fiind ceva mai lesnicioasă, căci a se supune numai părintelui tău sau fratelui ce vieţuieşte împreună cu tine nu este mare lucru şi cere mai puţină răbdare.

(Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești vol. 2, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 141)