Cum să te comporți cu persoanele care îți arată o admirație așa de mare încât îți vine să fugi, să nu le mai vezi în veac? E bună o astfel de atitudine?

Maica Siluana: Să zici așa: „Doamne, dar dacă e-adevărat ce zic aceștia, dacă sunt demn de admirația lor, eu Îți mulțumesc și Te rog să nu mă lași să cad în slavă deșartă, că doar Tu știi că nimic din tot ce am nu-mi aparține. Tu știi că fără Tine sunt un nimic!“. Da, să mulțumești lui Dumnezeu și să-I ceri putere să faci față întâlnirii următoare, în care o să te vadă groaznică, abjectă. Atunci să zici: „Doamne, dacă are dreptate? Mulțumesc pentru luminare!“. Suntem minunați și abjecți în același timp, din diferite puncte de vedere și în diferite împrejurări. Părinții fugeau de laude. Dacă avem unde, să fugim și noi. Dacă nu, iată încă un leac pe care îl puteți folosi. Să zici: „Dac-ar ști ei ce știu eu despre mine!“, și te mai temperezi. Sau, să zici: „Doamne, mulțumesc că sunt iubită! Mulțumesc că sunt iubit, că sunt admirat! E darul Tău și cât sunt eu de slab și laș, aș rupe-o la fugă dacă nimeni nu m-ar admira.“. Admirația poate fi și o încurajare, un sprijin, un ajutor pe care mi-l dă celălalt. Dacă nu avem unde fugi, să ne încredințăm în fiecare moment în mila și în mâinile lui Dumnezeu!