Smerenia nu se cumpără de la băcănie, precum mărfurile. Când spunem: „Dă-mi, Dumnezeul meu, smerenie!”, Dumnezeu nu va lua lopăţica şi va începe: „Tu ia un kilogram de smerenie, iar tu jumătate de kilogram!”, ci va îngădui să vină, de pildă, un om fără discernământ şi să se poarte cu noi urât sau va lua Harul Său de la altul şi va veni acela să ne înjure. În felul acesta vom fi puşi la încercare şi vom lucra, dacă vrem să dobândim smerenia. Noi însă nu ne gândim că Dumnezeu, pentru a ne ajuta, îngăduie ca fratele nostru să se poarte urât, şi atunci ne supărăm pe aproapele. Şi deşi cerem de la Dumnezeu smerenie, cu toate astea nu primim prilejurile pe care El ni le trimite ca să ne smerim, ci ne răzvrătim. În mod normal ar trebui să fim recunoscători celui care ne smereşte, căci el este cel mai mare binefăcător al nostru. Cel care cere în rugăciunea lui smerenie de la Dumnezeu, dar nu primeşte pe omul care i-l trimite Dumnezeu ca să-l smerească, nu ştie ce cere.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 179)