Naşterea primului copil întăreşte şi uşurează comuniunea de trăiri, deoarece fapta ziditoare a plămădirii în comun a unei noi făpturi cultivă mai mult sentimentul unităţii. În toate situațiile, sarcina creează soţilor nevoia de a se schimba și de a crește emoţional. Multor soți sarcina le readuce în memorie sentimente vechi din copilărie, care pot provoca soţiei o anumită îndoială în legătură cu maternitatea sa, iar soţului, care acum este soţ al mamei unui copil, o anume răceală şi îndepărtare de soţie, exact în clipele în care ea are mai mare nevoie de sprijinul lui. Sunt mulţi soţi care vin mai aproape unul de altul atunci când pot împărtăşi experienţele sarcinii şi pregătirile psihologice şi de altă natură pentru aşteptarea copilului.

Prezenţa unui sugar naşte, de asemenea, greutăţi relaţiilor dintre soţi. Oboseala trupească, o consecinţă a solicitărilor mari pe care grija unei făpturi pe deplin dependente o solicită, slăbeşte foarte mult puterea afectivă pe care soţia trebuie să o folosească în relaţia conjugală. Timpul pe care îl presupun paternitatea şi maternitatea limitează cu mult timpul pe care soţii îl au la dispoziţie unul pentru celălalt. Imaginea pe care o are soţia despre paternitate şi maternitate şi imaginea pe care o are soţul despre acestea presupun o anume adaptare şi resemnare în faţa diferenţelor.

Se nasc noi răspunderi şi noi tensiuni şi presiuni, şi economice, şi afective faţă de soţ, exact în clipa în care el se simte ignorat şi desconsiderat. Soţul deseori simte o oarecare gelozie faţă de prunc, pe care şi-o ascunde nu doar faţă de ceilalţi, ci şi faţă de sine însuşi. Dacă soţul îşi percepe acum soţia doar ca pe părintele copilului şi dacă el a fost unic copil la părinţi, fără să aibă experienţa de a împărtăşi și a împărți dragostea părinţilor cu alţi fraţi, poate simţi acum o mare împotrivire şi chiar duşmănie faţă de copil.

Există multe feluri în care acest stadiu poate fi valorificat spre unirea soţilor, în loc să fie luat drept un obstacol greu de trecut. În stadiul precedent cei doi au devenit un singur trup, mai mult simbolic, prin unirea lor afectivă, trupească şi duhovnicească. Acum însă au devenit un singur trup prin îngemănarea biologică a moştenirii lor în copil. Dacă soţii nu se blochează emoţional, vor dezvolta o nouă dimensiune a relaţiei lor şi în acelaşi timp o nouă dimensiune a propriului sine, împărtăşind neliniştile, agoniile, supărările, descurajările, fricile, bucuriile şi adânca satisfacţie pe care le presupune creşterea copiilor.

În acest stadiu şi în cele următoare lucrarea principală constă în crearea și creșterea noii vieţi. Aceasta este o lucrare grea şi înfricoşătoare, care însă în acelaşi timp poate naşte mult entuziasm, poate da o senzaţie de neegalat şi care prilejuieşte, între altele, predarea moştenirii culturale şi familiale a soţilor către copil. Satisfacţia soţilor de a susţine această lucrare a noii făpturi întru dăruirea de sine depinde în mare măsură de cum au reuşit să-şi dezvolte o identitate conjugală comună şi în măsura în care au devenit cu adevărat doi într-un singur trup. Dar identitatea personală a fiecărui soţ este neapărat necesară pentru dezvoltarea identităţii conjugale, aşa încât identitatea conjugală şi unirea dintre soţi să fie bază a fecundităţii lor.

(Părintele Filotei Faros, Părintele Stavros Kofinas, Căsnicia – dificultăți și soluții, Editura Sophia, pp. 176-178)