Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel (Galateni 6, 14). Cum a ajuns acest Sfânt Apostol la o astfel de stare, că nu voia să se laude cu nimic, decât cu crucea lui Hristos? Crucea înseamnă tot felul de suferinţe, strâmtorări, umilinţe; cum să te lauzi cu ea? Dar iată că Apostolul Pavel se laudă cu ea. Împreună cu el se lăudau desigur, şi ceilalţi apostoli, şi, urmându-le lor, şi toţi ceilalţi purtători ai crucii. De ce oare? Căci au înţeles bărbaţii cei înţelepţiţi de Dumnezeu adânca semnificaţie a crucii, au preţuit-o profund şi se lăudau că s-au învrednicit să o poarte. Ei vedeau în cruce, în loc de strâmtorare, deschidere, în loc de amărăciune, dulceaţă, în loc de umilire, înălţare, în loc de necinste, slavă; şi se lăudau cu ea, aşa cum se laudă alţii cu vreo podoabă minunată sau cu vreo distincţie.

O, de ne-ar dărui Domnul şi nouă o asemenea înţelegere şi o astfel de stare, încât să pricepem şi să simţim puterea crucii şi să ne lăudăm cu ea!

Domnul a plinit mântuirea noastră prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce, El a rupt zapisul păcatelor noastre; prin Cruce ne-a împăcat cu Dumnezeu şi cu Tatăl; prin Cruce a pogorât peste noi darurile harului şi toate binecuvântările Cerului.

Aşa este Crucea Domnului prin ea însăşi. Fiecare dintre noi se face însă părtaş puterii ei mântuitoare numai prin propria sa cruce. Crucea personală a fiecăruia, când se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvârşit.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, pp. 106-107)