Care este începutul liniştii şi care sfârşitul?

Viaţa agitată şi amestecată este pricină de întunecare şi, ca urmare, provoacă îndepărtarea de Dumnezeu şi ignoranţa, moartea sufletului, potrivit căreia oameni care sunt vii cu trupul sunt numiţi morţi prin despărţirea de Dumnezeu.

Căci pocăinţa este cu adevărat începutul, iar sfârşitul este reînvierea simţurilor lăuntrice duhovniceşti după care obişnuieşte să vină cunoştinţa lui Dumnezeu eliberată de întunecime. „Ne vei da viaţă, zice şi David, şi vom chema numele Tău". Şi iarăşi: „Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda". Căci viaţa agitată şi amestecată este pricină de întunecare şi, ca urmare, provoacă îndepărtarea de Dumnezeu şi ignoranţa, moartea sufletului, potrivit căreia oameni care sunt vii cu trupul sunt numiţi morţi prin despărţirea de Dumnezeu, lucru care se întâmplă din pricina grijilor lumeşti, precum văduva de care pomeneşte Sfântul Pavel, moartă în întunericul păcatului, deşi vie cu trupul.

Şi Domnul zice: „lasă morţii să-şi îngroape morţii lor", numind morţi pe cei care trăiesc după lume şi amestecaţi în lume, pe care în altă parte îi numeşte generic „lumea" care nu poate să primească Duhul lui Dumnezeu Cel înţelegător, din pricina ataşamentului faţă de lumea cea văzută. Dar viaţa neamestecată şi liniştită este temei pentru lumina inteligibilă şi prin urmare, pentru întoarcerea către Dumnezeu si cunoştinţa lui Dumnezeu pe care Domnul a numit-o viaţă veşnică, zicând: „Aceasta este viaţa veşnică să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat". Iar cei care s-au împărtăşit de acest fel de vieţuire prin Duhul Sfânt primesc acest „Duh de viaţă făcător". Aşadar, cel ce cunoaşte pe Dumnezeu prin modul său de viată are Duhul lui Dumnezeu. Dar cunoştinţa vine din viaţa în isihie şi prin urmare, primirea Duhului Sfânt, pe bună dreptate, vine din isihie, fiindcă isihia este îndumnezeitoare şi prilej al darului Duhului Sfânt. De aceea mi se pare mie că acesta a fost modul în care ucenicii Domnului au rămas închişi în catul de sus să aştepte făgăduinţa Duhului, ţinuţi de credinţă şi de nădejde, la nimic altceva privind decât la această făgăduinţă. Şi aici, prin covârşirea făgăduinţei, au primit Duhul Sfânt. Şi pe bună dreptate: căci ascultând acestor făgăduinţe, au nădăjduit şi au aşteptat, ca o răsplată potrivită a bunei lor răbdări, să primească acel mare dar şi atât de mai presus de fire, desăvârşiţi fiind şi luminaţi la chip, precum focul, în Duhul Sfânt şi devenind luminători ai lumii şi sare a pământului.

(Sfântul Calist Angelicoudes, Trei Tratate Isihaste, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 163-164)

De la același autor

Ultimele din categorie