Blândețea este starea neclătinată a minții, care rămâne la fel în cinstiri și necinstiri. Blândețea stă în a ne ruga în chip netulburat și sincer pentru cel ce ne tulbură în vremea tulburărilor ce ni le pricinuiește.

Blândețea este lespedea așezată peste marea mâniei, care risipește toate valurile ce izbesc în ea, nesuferind nicio clătinare.

În inimile celor blânzi se odihnește Domnul, iar sufletul tulburat e scaunul diavolului.

Sufletul drept este soțul smereniei. Iar cel viclean este slujitorul mândriei. Sufletele celor blânzi se vor îmbogăți întru cunoștință; iar mintea stăpânită de iuțime locuiește împreună cu întunericul și neștiința.

(Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 290-291)