Se spune că în dragoste... nu, aşteptaţi puţin! Dragostea e odrasla, alcătuită din flori şi roade. Mai înainte trebuie curăţit pământul, arat, semănat, şi după aceea creşte. Ce a zis Domnul despre venirea Sa? De ce a venit El? Ca să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. Dar cei căutaţi cum se mântuiesc? Se dezbracă de omul vechi şi se îmbracă în omul nou. Mai întâi trebuie să se dezbrace, să dea jos şi să arunce toată vechitura patimilor şi a păcatelor, după care se vor naşte şi cele noi-nouţe. Vine frica lui Dumnezeu şi naşte pocăinţa, pocăinţa duce la ostenelile facerii de bine, iar din acestea se naşte dragostea. Sfântul Isaac Sirul spune aşa: “Cu neputinţă este a trece o mare largă fără corabie: aşijderea, nimeni nu poate să ajungă la dragoste fără frică. Marea cea puturoasă dintre noi şi raiul cel gândit o putem trece doar pe corabia pocăinţei, pe care sunt vâslaşii fricii. Dar dacă corabia pocăinţei, cu care mergem la Dumnezeu pe marea acestei lumi, nu e mânată de aceşti vâslaşi, ne înecăm în marea asta puturoasă. Pocăinţa este corabia, frica este cârmaciul, iar dragostea este limanul cel dumnezeiesc. Pentru aceasta, frica ne bagă în corabia pocăinţei, ne trece marea puturoasă a vieţii şi ne îndrumă la limanul dumnezeiesc, care e dragostea. La acest liman ajung toţi cei osteniţi şi împovăraţi cu pocăinţa”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 58)